„Rugăciunea este întărirea lumii”

Sfântul Marcu Ascetul spune: „Când îți aduci aminte de Dumnezeu înmulțește rugăciunea, ca atunci când îl vei uita Domnul să-și aducă aminte de tine”. Îi tare fain! M-am gândit de multe ori la cuvântul acesta și fac o legătură între el și ceea ce-mi spunea mama când mergeam la școală departe de casă: „Nu-ți uita de Dumnezeu, nu-ți uita de rugăciune”. Parcă ar fi fost un cuvânt din Filocalie.
În Scara Sfântului Ioan Scărarul se spune: „Rugăciunea este întărirea lumii”, deci oamenii care se roagă într-un fel susțin lumea aceasta. Ei Îl fac pe Dumnezeu milostiv față de lumea aceasta. Sigur că Dumnezeu, dacă a creat lumea aceasta, vrea să fie milostiv față de lume și s-o întărească, dar contribuim și noi la întărirea lumii cu rugăciunea pe care o facem, rugăciunea fiind nu numai un mijloc de îmbunătățire personală, ci și un mijloc de îmbunătățire a societății în care trăim.
Rugăciunea are foarte mare importanță pentru lume în general, ca și pentru persoanele singuratice, în special; pentru cei sănătoși și în bună stare, ca și pentru cei bolnavi și în suferință. Numai că nu trebuie să rămânem doar la rugăciune când e nevoie de mai mult decât de rugăciune.
În Pateric se spune că un părinte, care era mai mare peste o obște de zece inși, se ruga lui Dumnezeu ca și în viața de dincolo de mormânt să fie și ucenicii împreună cu el. Condiția pentru aceasta a fost stabilită prin minune dumnezeiască: „Să fie ucenicii la măsurile părintelui”; și atunci vor putea fi împreună în veșnicie. În viața aceasta pământească s-a constatat că ucenicii nu erau la măsurile părintelui, căci ei n-au ajutat pe un bolnav pe care l-au găsit pe cale, pe când părintele, cu toate că era singur, și-a dat toată silința să-l ajute pe acel bolnav, care de fapt nu era un bolnav obișnuit, ci era îngerul lui Dumnezeu, închipuit într-un bolnav fără ajutor.
– Rugăciunea în care nu-ți pui inima pentru aproapele nu-i rugăciune, ci formalitate și profesionalism
Este interesant de observat că cei zece ucenici ai părintelui, deși erau cu toții împreună, nu s-au simțit îndemnați să facă ceva concret pentru cel ce se întâmplase a le fi în cale, în timp ce părintele, singur fiind, s-a gândit să-l transporte în spate și să nu-l lase acolo unde îl întâlnise.
Pe mine, de la prima lectură a acestui pasaj din Pateric, m-a surprins felul cum a întâmpinat bolnavul de pe cale constatarea celor zece ucenici, că n-au ce să facă cu el. Bolnavul, ca și cum ar fi fost de acord cu ei, că într-adevăr n-au cum să-l ajute, a zis: „Duceți-vă și rugați-vă pentru mine”. Mie acest cuvânt a continuat să-mi rămână în minte ca o ironie. Bineînțeles, are și rugăciunea rostul ei, dar ea nu înlocuiește și nu suplinește ceea ce s-ar mai putea face și ceea ce ar mai trebui făcut, adică mila, ajutorul material efectiv.
Numai la rugăciune putem să știm ce legătură avem cu Dumnezeu, ce legătură avem cu oamenii. În rugăciune ne apar fel de fel de gânduri care arată cine suntem și ce suntem.
Sfântul Maxim Mărturisitorul de pildă, în dialogul între un bătrân și un frate, a răspuns la întrebarea cum Sfântul Apostol Pavel care avea atâtea griji pentru a propovădui și pentru a ajuta Bisericile spune totuși „neîncetat să vă rugați”, cum se ruga el neîncetat? Și Sfântul Maxim Mărturisitorul, răspunzând la această întrebare, nu spune că Sfântul Apostol Pavel zicea mereu: „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, ci spune altceva. Zice că: „Rugăciunea neîncetată este să ai mintea pururea lipită de Dumnezeu cu multă dragoste și cu dor, să atârni cu nădejdea de Dumnezeu și să te încrezi în El în orice ai face și ți s-ar întâmpla”. Acesta este răspunsul Sfântului Maxim Mărturisitorul din care înțelegem că de fapt rugăciunea nu e de fapt o simplă repetare a unei formule de rugăciune, ci este o atitudine de rugăciune, o angajare spre slujirea lui Dumnezeu, să simți că ești lipit de Dumnezeu cu gândurile tale, să simți că atârni de El și să ai nădejde în El și să te încrezi în Dumnezeu în orice ai face și ți s-ar întâmpla, și atunci această stare sufletească ți se primește de Dumnezeu ca o rugăciune.
„A te ține de o singură fapta bună înseamnă a zidi un singur perete și nu o casă întreagă”
O concepție la fel cu aceasta a Sfântului Maxim Mărturisitorul o avea și un pustnic despre care se spune în Pateric că a fost vizitat de un oarecare străin care la plecare și-a cerut iertare de la părintele că l-a reținut de la rugăciunea lui, de la programul lui. Și părintele respectiv a răspuns așa: „Rugăciunea mea, frate, este să te primesc pe tine și să te petrec cu drag”. Cine Îi slujește lui Dumnezeu prin ceea ce face și își face datoria în viața aceasta, acela, dacă dă un sens religios vieții, prin tot ceea ce face Îi slujește lui Dumnezeu. De altfel, Cuviosul Dorotei spune că: „A te ține de o singură fapta bună înseamnă a zidi un singur perete și nu o casă întreagă”.
Rugăciunea neîncetată nu trebuie înțeleasă ca o simplă repetare continuă a unei formule de rugăciune, ci mai degrabă ca o stare de rugăciune; conștiința permanentă a prezenței lui Dumnezeu, conștiința din care izvorăște, în mod necesar, preamărirea lui Dumnezeu.
În Pateric se spune că este necesar ca rugăciunea să fie unită cu faptele, adică lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu să le urmărim și cu fapta. Adică, trăim o viață de nepăsare și apoi să cerem de la Dumnezeu niște lucruri pe care le-am vrea, dar pe care, într-un fel, am putea să le câștigăm și noi înșine? (de Pr. Teofil Pârâian)