Rugăciunea din Sfânta Scriptură

Atât rugăciunea pe care o facem cu buzele și cu limba, cât și aceea care o zicem cu glas tare, au destule mărturii în Sfânta Scriptură. Astfel, Sfântul Apostol Pavel zice: „Aduceți Domnului roadă buzelor voastre” ( Efeseni 6, 18). David proorocul, iarăși spune: „Doamne, buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda Ta” (Psalm 50, 16). În alt loc tot el spune: „Și L-am înălțat pe El cu limba mea” (Psalm 65, 16). Sau „Auzi Dumnezeule rugăciunea mea și strigarea mea la Tine să vină” ( Psalm 101, 1). În alt loc, iarăși zice: „Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat” (Psalm 141, 1). În toate acestea, despre rugăciunea gurii și a glasului se vorbește.
– Puterea duhovnicească a rugăciunii vorbite
Nu mare putere are rugăciunea făcută numai cu limba și cu glasul, deoarece Dumnezeu cere omului în vremea rugăciunii mai mult inima sa decât cuvintele gurii și ale limbii. Că, auzi ce zice: „Dă-mi, fiule, inima ta” (Pilde 23, 26). Dumnezeu cere de la noi nu numai glasul și rugăciunea făcută cu gura, tare sau încet, ci mai ales suspinul și graiurile inimii noastre le cere Dumnezeu. Auzi ce zice: ” Ție a grăit inima mea” (Psalm 26, 13). Și iarăși: „Răcnit-am din suspinarea inimii mele” (Psalm 37, 8). Iar marele prooroc Isaia, având în vedere că poporul lui Israel se ruga lui Dumnezeu numai cu gura, iar nu și cu inima, zicea: „Aproape ești Tu, Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor” (Isaia 29, 13; Matei 15, 8).
Sfântul Grigorie de Nyssa zice „că rugăciunea gurii și a limbii este granița cea mai depărtată a rugăciunii” (Comentariu la viața lui Moise). Alți Sfinți Părinți numesc rugăciunea gurii treapta cea mai de jos din scara rugăciunii celei duhovnicești. Acestea avându-le în vedere noi, să ne rugăm Prea Bunului Dumnezeu să ne ajute a ne ridica mai sus de treapta rugăciunii verbale ca să-L lăudăm și „să cântăm în inimile noastre Domnului”.
Sfântului Apostol Pavel zice: „Neîncetat să vă rugați”
Poate oricine a se ruga neîncetat dacă va umbla pururea înaintea lui Dumnezeu cu mintea și inima sa. Cu mâinile poate să lucreze, iar cu mintea și cu inima să fie gândindu-se la Dumnezeu. Atât doar mai adaug, că rugăciunea duhovnicească, cea mai de căpetenie aceasta este: să fim noi nedespărțiți cu mintea și cu inima de Dumnezeu, ori în ce vreme și ori în ce loc vom fi. Principalul în aceasta este să avem noi întotdeauna simțirea, adică prezența lui Dumnezeu”. Acest lucru înlocuiește toate rânduielile de rugăciune și se socotește o rugăciune neîncetată”, cum spune Sfântul Teofan Zăvorâtul (Sbornicul, vol. I, ms). Această simțire și privire duhovnicească cu mintea la Dumnezeu o avea fericitul prooroc David când a zis: ” Pururea vedeam pe Dumnezeu înaintea mea ca să nu mă clătesc… ” (Psalm 15, 8). Așadar, trebuie să înțelegem că viața omului credincios este o rugăciune neîntreruptă, dacă este el neîncetat cu mintea la Dumnezeu.
Rugăciunea duhovnicească
Rugăciunea cea duhovnicească, contemplativă, în extaz, se face mai presus de hotarul rugăciunii. Cel ce a ajuns la această treaptă nu se roagă cu rugăciunea, ci cu simțirea; sufletul lui simte lucrurile cele duhovnicești. De această vedere și rugăciune duhovniceasca de-abia unul din neam în neam se învrednicește, cu darul lui Dumnezeu (Filocalia, vol. X, Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 85).