Rugăciunea cu fața la pământ sau prosternarea

Participarea la rugăciune sub forma prosternării sau a plecării cu fața până la pământ presupune un act sau gest de umilință totală înaintea lui Dumnezeu.
Gestul acesta arată nevoia omului de a intra în legătură cu Dumnezeu și poate constitui un gest disperat sau o smerenie totală, atât trupească, cât și sufletească. Trebuie să recunoaștem că nu oricine se smerește atât de mult încât să-i fie la îndemână această atitudine de ședere cu fața la pământ.
Acest gest era săvârșit înaintea porților bisericilor, în primele secole creștine, cu precădere de către penitenți sau de către cei care s-au lepădat de credință în fața persecuțiilor. Chiar și după ce erau admiși în cadrul comunității creștine, aceștia continuau să se plece cu fața la pământ în timpul rugăciunilor.
Vechiul Testament face referire la acest gest când relatează despre Avraam care „căzu pe fața sa” atunci când a întărit legătura de credință cu Iehova și atunci când Acesta i-a făgăduit un fiu. Gestul său nu a făcut altceva decât să arate umilință înaintea Domnului.
Evangheliștii Matei și Marcu relatează episodul din grădina Ghetsimani unde Mântuitorul Hristos „a căzut cu fața la pământ” în timpul rugăciunii (Matei 26; Marcu 14).
Avem încă un alt exemplu povestit de către istoricul Teodoret și care privește un episod din viața împăratului Teodosie cel Mare din anul 390. Acesta a fost oprit, de către episcopul Mediolanului, Ambrozie, să vină la biserică din cauza uciderilor cumplite. După ce i s-a îngăduit împăratului să intre în casa lui Dumnezeu, așternându-se cu fața la pământ în semn de pocăință, a rostit ca psalmistul David: „Așterne-voi pe pământ viața mea, ca să trăiesc după cuvântul tău”. Iată cum însuși împăratul Teodosie cel Mare în semn de pocăință s-a prosternat, a căzut cu fața la pământ înaintea lui Dumnezeu. Dintre popoarele creștin-ortodoxe, rușii manifestă cu preponderență sentimentul de pioșenie prin gestul de prosternare.
Șederea cu fața la pământ sau prosternarea este unul dintre gesturile cele mai evidente de smerenie, pioșenie și umilință. Prosternarea nu are ca efect decât o curată și sinceră zdrobire a inimii și o smerire nefățarnică; căci „cel ce se smerește pe sine se va înălța”.
Astfel, vedem prin gestul de prosternare în timpul rugăciunii starea noastră sufletească și trupească plină de umilință.
(Răzvan George TOPALĂ, www.ziarullumina.ro)