Rugăciunea, cel mai mare privilegiu dat omului de Dumnezeu

Rugăciunea îl înalță pe om la Dumnezeu, adică la Arhetipul său, și îl împlinește ca persoană. Rugăciunea este deodată cel mai mare privilegiu dat omului de către Dumnezeu, și o chemare a noastră la dialog cu El, fiindcă prin rugăciune omul își păstrează demnitatea, valoarea și noblețea cu care a fost înzestrat și încununat dintru început. Pentru a simți însă rugăciunea ca pe un privilegiu, omul trebuie să aibă, pe de o parte, o maturitate duhovnicească pe potrivă, iar pe de altă parte, râvnă dumnezeiască, întrucât roadele rugăciunii adevărate se dobândesc printr-o voință puternică, hotărâtoare, a celui ce se roagă, unită cu harul dumnezeiesc.
În schimb, trândăvirea pe care dorim să o izgonească de la noi Iisus Hristos Mântuitorul (Icosul 9 din Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos ) și imaturitatea spirituală nu-l lasă pe om să trăiască, să simtă și să prețuiască rugăciunea așa cum ar trebui. Și așa, din cel mai mare privilegiu dat omului de către Creatorul său, rugăciunea devine pentru mulți o îndatorire grea, aproape imposibil de practicat și foarte, foarte apăsătoare. „Pe cei începători legea rugăciunii îi apasă ca un stăpân aspru; dar celor înaintați ea le este ca dragostea, care împinge pe un flămând la ospăț bogat” (Ilie Presbiterul, Culegere din sentințele înțelepților 107, Filocalia, vol. 4, p. 339).
Și pentru că este socotită așa, adică îndatorire și nu privilegiu, în mintea omului se nasc și unele întrebări precum: Ce valoare are rugăciunea? De ce să Îi adresez lui Dumnezeu o cerere, de vreme ce El este Atotștiutor și cunoaște deja nevoile mele? „…că știe Tatăl vostru de cele ce aveți trebuință, mai înainte ca să cereți voi de la El” (Matei 6, 8). De ce să Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru darurile primite sau la ce folosește slăvirea numelui Său de vreme ce Dumnezeu nu are nevoie de toate acestea? Nu Dumnezeu are trebuință de rugăciunea omului, omul în schimb are nevoie de rugăciune!
În acest sens, spunem că rugăciunea valorifică oferta lui Dumnezeu adresată omului referitoare la mântuire. Îl înalță pe om la Dumnezeu, îl face vas primitor al harului și al milostivirii Sale. Căci precum cel care s-a împotmolit cu mașina în noroi, cu ajutorul unei funii legate de un copac, nu mută copacul la sine însuși, ci mașina o mută spre copac și astfel se eliberează din înțepenirea sa, tot astfel este și cu cel care se roagă. Nu-L coboară pe Dumnezeu „Care pretutindeni este”, ci se înalță pe sine însuși către El. În acest fel se întrepătrund tainic viața dumnezeiască cu cea omenească, deoarece prin rugăciune sufletul omului nu mai poate fi atins de nimic vătămător. „Când sufletul, odihnindu-se de cele din afară, se unește cu rugăciunea, atunci aceea, înconjurându-l ca o flacără, îl face întreg arzător, așa cum face focul fierul. Sufletul este același, dar nu mai poate fi atins de atingerile din afară, cum nu poate fi nici fierul arzător” (Ilie Presbiterul, Culegere din sentințele înțelepților 105).
După cum ochii trupești nu ar putea distinge sau vedea nimic din cele ce există în lipsa totală a luminii venite de la soare, tot astfel și ochii sufletului ar fi cuprinși de orbire în lipsa rugăciunii. Pentru că prin ea omul se face părtaș vieții dumnezeiești și își orientează corect existența. Însă, dacă mintea nu s-a dezlipit de toate ale simțurilor, nu se poate sui la înălțime și nici nu poate să-și cunoască demnitatea sau vrednicia sa. „Nu poate dobândi prietenie față de rugăciune cel ce nu s-a lepădat de toată materia, afară de viață și de acoperământ (1 Timotei 6, 8). Ieși afară din toate celelalte, cel ce vrei să fii numai cu mintea” (Ilie Presbiterul, Culegere din sentințele înțelepților 93).
În tradiția patristică există trei moduri distincte de rugăciune. Primul se caracterizează prin imaginație sau închipuire, al doilea prin înțelegerea cu mintea, iar al treilea prin contemplarea lui Dumnezeu. Dintre aceste trei moduri de rugăciune, cel mai corect și bun este ultimul, însă și primele două sunt folositoare (pentru o perioadă limitată de timp), deoarece ele sunt premergătoare și pregătitoare în vederea dobândirii rugăciunii curate.
Pentru a produce roade, este nevoie ca rugăciunea să fie împletită cu smerita-cugetare și cu încrederea în Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul subliniază faptul că modul de a cugeta al copilului, simplitatea și încrederea sa în părinți trebuie să caracterizeze rugăciunea credinciosului pe care o face înaintea lui Dumnezeu. „Când vei veni înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune, fă-te în gândirea ta ca o furnică și ca cele ce se târăsc pe pământ și ca un vierme și ca un prunc care se bâlbâie. Și nu spune înaintea Lui ceva bizuit pe cunoștință, ci apropie-te de Dumnezeu și umblă înaintea Lui cu cuget de prunc, ca să te învrednicești de părinteasca purtare de grijă, ce se îndreaptă de la părinți spre fiii lor încă prunci” (Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 19, Filocalia, Vol. 10). Și pentru că rugăciunea este un privilegiu pentru om, să ne comportăm ca niște fii iubiți ai Tatălui ceresc, ca nu cumva supărându-L să pierdem harul și odată cu acesta și darul.
(Pr. Ștefan Sfarghie , Ziarul Lumina)