Cum să scăpăm de tristețe și melancolie?
Tristețile și melancoliile se succed aproape zilnic în viața noastră. Așa a hotărât înțelepciunea nemărginită a lui Dumnezeu. Și iată de ce: primele ne rup de legăturile lumești nestatornice, iar celelalte hrănesc nădejdea noastră pentru ceva mai bun.
De ce să experimentăm plictiseala și lipsa de sens? Asemenea sentimente nu-și au locul în sufletele creștinilor! Domnul Dumnezeu este lângă noi. Prezența Lui aduce în inima noastră pacea și dă sens vieții noastre. Iubirea Lui încălzește sufletul nostru, milostivirea Lui ne promite bucuria și odihna veșnică. Așadar, de ce să ne plictisim? Și cum ar fi posibil să ne plictisim, dacă ne luptăm neîncetat pentru mântuirea noastră și ne umplem timpul cu fapte bune?
Dedicați-vă muncii și rugăciunii! Prima alungă plictiseala, iar cea de-a doua mâhnirea. Pentru nimic altceva să nu vă mâhniți, decât pentru păcatele voastre! Și să-L rugați pe Dumnezeu cu zdrobire de inimă: „Doamne, iartă-mă!“. Vrăjmașul vă chinuiește cu mâhnirea venită prin rațiune. Dar voi râdeți de el, luați arma lui și transformați-o din instrument vătămător în unealtă folositoare, adică în mâhnire folositoare pentru greșelile voastre, în pocăință, în cucernicie.
De unde vin necazurile?
Domnul încearcă câteodată sinceritatea dăruirii noastre față de El, lipsindu-ne de mângâierile sufletești care însoțesc lupta noastră duhovnicească. Și, când vede că, în ciuda acestei lipse, continuăm să-L slujim din inimă, fără să ne întristăm pe noi înșine, ne dă mângâiere însutită.
Sfinții Părinți ne sfătuiesc să nu cerem niciodată asemenea daruri de la Dumnezeu, nici atunci când ele vin să le considerăm ca o răsplată a nevoințelor noastre. Să le lăsăm în voia Aceluia. Și, când ni le dă, să le primim cu smerenie. Când, din nou, ni le ia, să arătăm răbdare.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viața duhovnicească)
