17 decembrie 1989: E un început în tot sfârșitul! Se dă alarmă de luptă în toată țara! Românii ridică ochii și ruga la cer: Doamne, întoarce iarăși fața spre noi, luminează-ne și ne miluiește, să ieșim din iadul comunist și să revenim în rândul lumii libere! Nu știam ce începe…
Se anunță că România este atacată de ’forțe imperialiste’, armata a primit ordin de luptă. La Timișoara, se trage în demonstranți. Se moare! Se moare pentru o cauză! Se moare cu speranță, după ce s-a trăit în deznădejde o jumătate de veac…
După două secole de la Comuna din Paris, un alt anno mirabilis, cum numește Papa Ioan Paul al II-lea anul 1989. După două sute de ani de la Revoluția Franceză, care propovăduia libertate, egalitate, fraternitate, în calendarul Libertății umane încrestăm și noi, cu sânge, o nouă speranță, care ne înnobilează ca cetățeni, ca români: la Timișoara, mai întâi, apoi în toată țara, se scandează Libertate! Jos comunismul! Înviem din moarte!
Astăzi, pe 17 decembrie, este praznicul Sfântului Prooroc Daniel, unul dintre cei patru Prooroci ai Vechiului Testament care anunțau venirea lui Mesia, apropierea unei noi ere care trebuia să fie centrată pe credința în iubire, pe iubirea aproapelui… Iar mâine, 18 decembrie, praznicul Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul de la Voroneț – nimic nu e întâmplător, totul e proniator… Sfinte Daniil, roagă-te pentru noi, să ieșim din nou la Lumină!
Libertate! Libertate: eliberarea de demoni, dintre care cel mai rău este frica; și eliberarea de ură, alt demon care ne-a făcut viața, iad. Demon hrănit cu ignoranță, hrănit bine, cu ignoranță din belșug, că aceasta se găsea pretutindeni, creștea necultivată și nestingherită, înghițind tot ce-i stătea în cale…
Egalitate! Mântuitorul predică egalitatea fiilor lui Dumnezeu-Tatăl în fața Judecătorului. Altfel, la împărțirea talanților, oamenii nu sunt egali: cei capabili să-i înmulțească primesc mai mulți talanți, cei mai puțin dotați, primesc după puterile lor de a spori darul. De a spori darul!
Revoluționarii francezi de la 1789 sunt considerați atei sau prea puțin influențați de învățătura creștină, dar susțin egalitatea cetățenilor în fața legii. Declarându-și deschis ateismul, comuniștii transformă abuziv dezideratul egalității în egalitarism, o egalitate prost înțeleasă, sugestiv redată de metafora lui Walt Whitman, leaves of grass: fire de iarbă – iarba peste care a trecut coasa! În 1989, după ce coasa ne-a tot nivelat mai bine de patru decenii, eram sătui, exasperați de egalitarism. Poporul român are un proverb: „Și mârțoaga ar vrea să trăiască în grajd de armăsar.” Facem corect distincția între mârțoagă și armăsar. Când valorile nu sunt egale, și nici contribuțiile la bunăstarea obștei, egalitatea pretențiilor și a revendicărilor este absurdă: „Să aibă tot cei lași ar vrea/ Pe neluptat!” – zice George Coșbuc.
„Să învățăm iubirea față de semeni, dacă vrem să supraviețuim!”
Fraternitate! Mântuitorul pe care îl anunța Proorocul Daniel a venit pe pământ din iubirea Tatălui față de creația Sa, în numele iubirii care este esența divină a omului și care ar trebui să definească ființa umană. Fraternitatea invocată la 1789 ar putea fi considerată, cel puțin parțial, sinonim al iubirii: iubirea de frate nu cunoaște margini… dacă nu ne gândim la Cain și Abel, la rivalitatea fraternă sau la ceea ce exprimă vorba românească frate, frate, dar brânza-i pe bani. Dacă este Iubire, nu rămâne loc de rivalitate și întotdeauna ajunge și brânza… Marea și dureroasa absență care a caracterizat comunismul este iubirea aproapelui. Din 1917, de la marea revoluție socialistă din octombrie (care a început, de fapt, la 7 noiembrie și al cărei nume îl scriam la școală cu majuscule!) până în 1989, oamenii au uitat ce înseamnă să-ți pese de celălalt, să te doară suferința celor din jur; iar efectele se vor simți multă vreme de aici înainte… Vorba lui Marin Preda: „Unde iubire nu e, nimic nu e.” Acolo e iadul.
Comunismul ne-a învățat sistematic ura sau, oricum, a exacerbat-o sub forma mâniei proletare: fratele devenea cu ușurință dușman de clasă, dușman al poporului ori element retrograd, contra-revoluționar, dușmănos. O perpetuă incitare la ură, care genera teroarea. O jumătate de secol de violență și de ură, alimentate de ignoranță. Va trebui să învățăm iubirea față de semeni, dacă vrem să supraviețuim! Să ne amintim avertismentul lui André Malraux: secolul al XXI-lea va fi „spiritual” sau nu va fi deloc! Ar fi bine să fie un timp al credinței în iubire, al conviețuirii pașnice, al deschiderii ecumenice, pe principiul live and let live, trăiește și lasă-i și pe ceilalți să trăiască…
Bucovina, o țară binecuvântată
Bucovina! O țară binecuvântată, în care pământul nu așteaptă decât să-l mângâi ca să rodească, apele de cleștar te îmbie să-ți potolească setea și să-ți ofere pește proaspăt, satele râd în soare, cu case mândre, cu grădini înflorite și ulițele îngrijite, străjuite de nuci sau castani, cu troițe meșteșugit cioplite și fântâni de gospodari la răscruci… O țară bogată, în care „unde sapă sapa locul, sare din pământ norocul”, dar bogată mai ales prin oamenii săi înțelepți, harnici și omenoși, primitori și darnici ca și pământul care îi hrănește.
Stranie coincidență onomastică: cel mai mare dușman al Bucovinei s-a numit Bucov, era general în armata austriacă venită, în secolul al optsprezecelea, să distrugă bisericile și mănăstirile ortodoxe, din ordinul împăratului. Știa împăratul unde să lovească pentru a îngenunchea un popor – așa cum luptătorii știu unde se dă lovitura „de grație”…
În mai multe locuri, frescele vechi de peste cinci veacuri poartă urmele rușinoase și dureroase ale barbariei soldaților austrieci, care și-au scrijelit numele lor sau pe ale ființelor iubite, „spre nemurire”. Mă întreb ce-or fi gândit, ce-or fi simțit oamenii aceia, aflați la mii de kilometri de casă pentru a îndeplini ordinul absurd al unui împărat pe care nu-l interesa cine suferă, cine rabdă, cine plătește prețul „victoriilor” sale. Câți soldați austrieci n-or fi murit pe pământ străin, răpuși de boli sau răniți și abandonați de ai lor? Or fi avut remușcări, în ceasul morții, pentru blestemățiile făcute în campaniile lor declarate „glorioase”? Erau și ei creștini, se rugau aceluiași Mântuitor, pentru izbăvire și aceleiași Sfinte Maici, pentru mângâiere! Icoane aveau și ei acasă, în bisericile catolice, pe care le venerau, ca și noi, ortodocșii; cum au putut distruge atunci lăcașuri de cult creștine? De la turci și tătari, nu era de mirare… De mirare rămân distrugerile și atrocitățile creștinilor împotriva fraților de credință! Poate de mirare ar părea și îndurarea neașteptată a musulmanilor față de mozaicurile din Catedrala Sfintei Sofia din Constantinopol care Îi reprezintă pe Maica Domnului și pe Iisus Hristos (pe care Îl recunoșteau ca profet), după ce au transformat biserica în moschee. Nu degeaba spune un proverb: „Tratează-ți prietenii ca și când mâine ți-ar putea fi dușmani, iar dușmanii, ca și când, într-o bună zi, ți-ar putea deveni prieteni.” Chiar dacă ne pune pe gânduri a nedumerire, este, în parte, o redare a imperativului care cere unui adevărat creștin să se roage pentru dușmanii săi… Dar nu și să se teamă de prieteni! Și totuși, ne rugăm „Apără-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă feresc singur!”
„Nu poți să nu apreciezi ordinea și buna rânduială care domnesc pretutindeni în Bucovina”
Istoria vorbește despre rolul „civilizator” al cuceritorilor întemeietori de imperii: romanii au „civilizat” teritoriile transformate în colonii, asemenea Greciei; britanicii au „civilizat”, printre altele, Egiptul și India, considerată „perla coroanei britanice”; coloniștii europeni i-au „civilizat” pe amero-indienii pe care i-au găsit în America de Nord, ca și pe incași, pe mayași și pe azteci, în America Centrală și de Sud. Ce înseamnă, la urma urmei, „a civiliza”, dacă populația băștinașă din teritoriile ocupate, în mare parte exterminată, era cu mult mai veche decât cuceritorii, care au distrus și îngropat, astfel, adevărate civilizații străvechi?! Pe de-o parte, Europa și-a expediat pușcăriașii în colonii, ca să scape de răufăcători și criminali periculoși; pe de alta, pretinde că a exportat civilizație! Dușmanul care a atacat țara, a distrus-o și a jefuit-o, i-a torturat și ucis populația, devine „prietenul” binefăcător, care a adus cu el civilizație, a construit infrastructură – drumuri, poduri, apeducte și terme, ca romanii, cale ferată, ca britanicii – și a exploatat cu simț de răspundere resursele naturale, transportând la „centru” tot ceea ce era valoros, pe drumuri bine stabilite, ca cele „al mirodeniilor” și „al mătăsii”. (Astfel, perlele Indiei au ajuns la Londra, diamantele Africii, la Berlin, Paris, Madrid, Lisabona, aurul carpatic a ajuns la Viena și Moscova, după cum gazul românesc s-a scurs, decenii în șir, prin „conducta prieteniei”…)
Nu poți să nu apreciezi ordinea și buna rânduială care domnesc pretutindeni în Bucovina. Oameni inteligenți și ambițioși, bucovinenii au învățat, probabil, rostul disciplinei pe care au văzut-o la austrieci – disciplină „germană”… Calitățile înnăscute și tradiția populației autohtone bucovinene (români, polonezi, ruteni, evrei, ucrainieni) se manifestă și se fructifică plenar în condiții de disciplină, autodisciplină și disponibilitatea de a conviețui pașnic și benefic pentru toate etniile. Dacă am avea înțelepciunea să învățăm mereu unii de la alții, să ne îmbogățim reciproc, în loc să ironizăm deosebirile și să considerăm, cu păguboasă autosuficiență, că doar „noi” suntem deținătorii „adevărului absolut”, că doar așa cum știm „noi” e bine și corect, că nu mai avem nimic de completat, de modificat, de înnoit, de șlefuit… ce departe am fi! Să împrumut sau să aplic și eu ceea ce îmi place și mi se potrivește din comoara de tradiții ale vecinilor, să nu am prejudecata că „altfel” decât știu eu este neapărat greșit. Bucovinenii au avut curajul inițiativei, după cum au avut curajul de a recunoaște și exploata valoarea – de a înmulți talanții!
La Voroneț…
La Sfânta Mănăstire Voroneț, pe fațada de apus, în celebra frescă reprezentând „Judecata de Apoi”, îi descoperim cu uimire pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, ținându-se de mână în fața porții Raiului: cu peste cinci veacuri în urmă, aici, la Voroneț, prindea viață o incredibilă imagine ecumenică avant la lettre sau, mai degrabă, o „întoarcere la origini”, o readucere laolaltă a creștinilor ca în vremurile de început, când proto-părinții erau o familie, precum fuseseră ucenicii Mântuitorului. Sfântul Petru, „piatra” de temelie a bisericii catolice, îl trage de mână pe Sfântul Pavel, „apostolul neamurilor”, pentru a descuia împreună poarta și a păși deodată în Rai. Împreună, ca frați buni și adevărați, slujind aceeași Cruce. Din păcate, și după cinci sute de ani, creștinii mai caută și inventează motive pentru a rămâne dezbinați… Pe pământ, sunt multe și felurite biserici; Biserica, Una, este doar în noi.
Privim „Judecata de Apoi” în lumina arămie de asfințit și fresca ni se dezvăluie dominată de Dreptul Judecător așezat maiestuos pe tron, a cărui imagine crește pe măsură ce razele soarelui se retrag… Un memento ce se intensifică asemenea acordurilor de final dintr-o alt fel de simfonie a destinului: mezzo – forte – fortissimo, în ritmul înserării, până când umbra nopții și-a pronunțat sentința… Memento mori… Avem revelația că fiecare zi a noastră este Ziua Crucii: aceasta mi-e Crucea și trebuie să o port cu demnitate până la sfârșit! Așa cum Sfântului Împărat Constantin, aflat „la răscruce” pe câmpul de luptă, i s-a arătat în vis Crucea și a înțeles că trebuie să ducă războiul până la capăt, pentru că avea să biruiască. Pentru noi, demnitatea e biruința și aceasta ne conduce pe drumul Crucii noastre, până în fața Judecătorului.
Sfinte Cuvioase Daniil, roagă-te pentru noi și astăzi, cum ai făcut-o și acum douăzeci și trei de ani, și ne luminează, și ne întărește în drumul Crucii noastre, spre biruința demnității noastre de români!(prof. Margareta Kamla, Sibiu)
