Întîi stătătorul Bisericii ruse, patriarhul Alexei al II-lea, a pogorît la Chișinău – lung prilej de vorbe și de ipoteze. Țărișoara Moldovei, blagoslovită cu două Mitropolii, încă nu și-a putut stabili mijlocitorul în relațiile cu Domnul, Patriarhia Moscovei, Patriarhia Basarabiei? Pe banda reportofonului stăruie discuția pe care am avut-o, desigur, așteptînd la Vamă (unde era „pererîv” în partea moldavă, adică, pauză de masă, cînd nici o muscă nu trece Prutul) cu un preot ținînd de Mitropolia lui Vladimir – deci, supus Moscovei, Sfinția Sa de numește Andrei și-atît, mai mult n-a voit să precizeze. Interlocutorul „nu s-a dat cu românii”, rămînînd sub ascultarea lui Vladimir-moscovitul. Îl întreb unde consideră că s-a greșit în chestiunea unirii, fiindcă românul de peste Prut, săracul, înapoi tot dă ca racul, „Vezi dumneata, frica nu poate fi învinsă decît de-o frică mai mare. Dacă, în 1918, n-ar fi fost așa de cumplită teama de oștile satanei, nici votul Sfatului Țării nu s-ar fi rotunjit așa de grabnic.” De ce frică de Unire, părinte? „Păi, de-aia. Așezînd pe un taler ceea ce cîștigă fiecare și pe celălalt ceea ce pierde, se va vedea că-i mai mare paguba decît folosul.” Deci, tot interesul poartă fesul? „Rău o ducem, dar se poate și mai rău. Eu, să-mi prăpădesc parohia. Cei din aparatcik, să-și prăpădească șefia. Învățătorii, să vadă cum cele știute nu le mai ajung. Ba chiar și hoții să-și prăpădească hoția. Ce se cîștigă? Idealuri – adică, vorbe.” Păi, biserica, nu idealuri slujește părinte? „Cele de neclintit. Apostolul Pavel spunea că noi propăvăduim înțelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică și ținută ascunsă, pe care a rînduit-o Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de întemeierea lumii și pe care n-au cunoscut-o nici unii din fruntașii neamului acesta.” Oprește-te, sfinția ta, să schimb banda. Așa… „Blestemul basarabenilor este însingurarea. La noi, tovărășiile de idei țin de marți pînă joi.” Spune-mi, părinte, ce crezi despre strădania intelighenției de a se reorganiza? Se nasc alte „fronturi”… „Ți-aș răspunde cu o întrebare: vezi vreun nume nou? Aceleași pe care le știm din totdeauna, plus niscaiva necunoscuți.” Care ți-i părerea, părinte, România face, pentru unire, ceea ce se cuvine cu adevărat? „Am văzut o biserică pictată de un artist din România. Nu spun că oaspetele a lucrat în trezie firavă, că nici ai noștri nu-s mai breji… da’ a ieșit așa o blestemăție, c-a trebuit să ferecăm ușile sfîntului lăcaș pînă om mai vedea ce-i de făcut. Ca și în 1941, după 1990 s-au aciuat dincoace de Prut tot soiul de ipochimeni. România trebuia să trimită în Moldova toată floarea cea adevărată a neamului, nu pescuitori în ape tulburi și dătători de tunuri.” Sfinția ta, iar mi se termină banda și n-am apucat să-ți pun două întrebări esențiale. Prima: răspunde-mi cinstit – în străfundul sufletului, nu visezi unirea? A doua: recunoști îndreptățirea reactivării Mitropoliei Basarabiei? Părintele Andrei cade pe gînduri.
Apoi, zărind uniformele albăstrii rînduindu-se iar în stănoagele Vămii Sculeni, oftează bucuros: „Iaca, s-a terminat pererîvul de prînz și vameșii s-au întors de la sfînta masă. Ne-om duce fiecare într-ale noastre. Domnul vă aibă în pază.” Pe lîngă noi, încep să se scurgă mașini – tot mai puține, în ultima vreme – către Iași, către Chișinău. Părintele Andrei își desface sacoșele din portbagajul unui BMW pîntecos, pregătindu-le pentru control. Zăresc niscaiva fierbătoare, cîțiva clești de zdrobit usturoiul, un colac de cablu pentru antene TV, borcane de zacuscă și-o baterie de canistre care, pe lîngă dopuri, au lăcrimat roșu de Purcari. Sfinția sa – care, după cum mi-a mărturisit, a fost, la începuturi, gestionar, apoi s-a școlit întru cele sfinte vreme de șase săptămîni, la Odesa – pornește către Iași. Are – am uitat s-o spun – doi copii bursieri în România.
