Roșia Montană

O ceașcă cu apă din hulitul iaz încă nenăscut la Roșia Montană ar conține 5-7 p.p.m. (părți dintr-un milion) cianură. Cea mai banală ceașcă de cafea pe care o bem dimineața conține tot atât: 6 p.p.m. Limita stabilită de legislația europeană: 10 p.p.m. De aici s-ar cuveni să înceapă și tot aici să se încheie orice discuție privind proiectul Roșia Montană – evident, dacă la noi nu s-ar vorbi și, mai ales, hotărî, după ureche.
Am plecat spre Roșia Montană având convingerea dinainte formată: lipsiți de scrupule, investitorii canadieni încearcă să pună laba pe aurul poporului, să demoleze una dintre cele mai originale și expresive așezări din Țara Moților și, colac peste pupăză, să ne și otrăvească cu cianuri. Nu m-am întors fan al Gold Corporation Roșia Montană, dar cu îndoieli… cât cuprinde.
Se ajunge greu în inima Țării Moților. Călătoria merită, fie și numai pentru unicitatea peisajului; în rest, vară și… fum. Zonă defavorizată, cu mai toate unitățile industriale oblonite (80% șomaj!), cu calea ferată Turda-Abrud desființată, cu o populație îmbătrânită (70% femei de vârsta a treia la Roșia!) și în continuă scădere, străvechea și legendara vatră minerească, unde se scoate (pardon: se scotea) aurul de 5000 de ani, și-a pierdut încă din 2006, odată cu închiderea minelor, principala forță productivă – adică, însuși temeiul ființării. 40.000 de moți și-au luat lumea în cap, bejenindu-se unde au văzut cu ochii. Abrudul și, mai ales, Roșia, pot fi asemuite cu acele localități damnate din filmele americane rămase în afara traiectului noilor autostrăzi.
Și anul trecut, și vara asta, am fost singurul locatar al ditamai pensiunii abrudene: „Cine să mai vină, domnule?” Prima surpriză de proporții la Roșia Montană: nici vorbă ca localitatea să fie distrusă. Dimpotrivă: RMGC este dispusă să investească 25 milioane de dolari pentru refacerea și conservarea celor 41 de clădiri de patrimoniu. Vor fi desființate doar două sătucuri din zona apropiată, ai căror locuitori, consistent despăgubiți, s-au și mutat în cartierul construit pentru ei la Alba Iulia, în alte zone, la alegere, din Apuseni, ori se vor stabili în satul-model Piatra Albă, deocamdată pe planșetele arhitecților. La definitivarea detaliilor au contribuit zeci de instituții de cercetare (inclusiv Muzeul Bucovinei) și s-au stabilit în detaliu procedurile de refacere a mediului.
Sigur că nu vor curge râuri de lapte și miere pe Valea Arieșului și că, de fapt, costurile dezvoltării durabile se vor acoperi tot din excedentele asigurate de bogățiile subsolului nostru, dar: 1 – statul român a închis minele deoarece mai departe, în profunzime, nu se mai poate acționa decât prin procedeul, unanim uzitat în lume, cianurării (Suedia, țară cu preocupări ecologice exagerate chiar, deschide anual 2-3 noi mine de aur ce utilizează tehnologii pe bază de cianurare); 2 – profitul net al statului ar fi de circa 4 miliarde de dolari; 3 – s-ar crea mii de locuri de muncă într-o zonă, astăzi, cvasi-moartă; 4 – salariile propuse minerilor vor fi de cinci ori mai mari decât salariul mediu național; 5 – atât patrimoniul cultural, cât și mediul, vor fi refăcute în întregime pe parcursul sau după încheierea perioadei de exploatare (16 ani).
Proiectul în sine este conceput cu respectarea standardelor celor mai restrictive ale UE. De aici încolo încep nedumeririle: este normal ca statul român să dețină doar 20% din acțiuni? Care-s subtilitățile jocului acționarilor? Söros (se putea să nu fie amestecat?) posedă un zdravăn portofoliu de acțiuni, dar a deschis un Centru de informare care susține… abandonarea proiectului (?!).
Am rugat-o pe fata de la Centrul alăturat, pro-proiect, să repete de trei ori informația: da, Söros are acțiuni la o inițiativă pe care… o combate. Pas de mai înțelege ceva! Or fi ițele încurcate, sunt patetice reacțiile târzii ale parlamentarilor noștri, („aurul poporului!”, „se otrăvește natura!”, „se distruge patrimoniul!”), dar, altfel, cele 10 milioane uncii de aur și 47 milioane uncii de argint rămân pe veci îngropate în adâncuri, fiindcă nu pot fi scoase decât prin cianurare. Roșia Montană ruina-se-va de tot, Țara Moților se va goli… de moți.
Dumnezeu știe cum o fi mai bine de procedat: o mai fi posibilă re-negocierea participației statului? Atunci, să se încerce. Cea mai păguboasă mi se pare starea de fapt actuală: se vorbește emoțional, în lipsa informațiilor elementare, nimic nu se mișcă, fie într-un sens, fie în celălalt. Apusenii aur poartă, noi cerșim (împrumuturi externe) din poartă-n poartă.