ROȘA sau ROȘIȚA (II). În alt loc, se spune așa:
Numele Cernăuți exista, ce-i drept, dară pe locul ce era așezat pe partea stângă a Prutului, în regiunea Jucichei-noi (Genesauca).
Pe teritoriul Cernăuților, însă, era un târg, Cecina, care se extindea împrejurul dealului cu același nume.
Pe deal, sta, înainte de năvala Mongolilor, o cetățuie, zidită de cavalerii ordinului german (între 1211-1227). Dară și târgul, și Cetățuia, au fost nimicite prin Mongoli.
Abia prin principele Bogdan și Românii lui din Ardeal (1349) a început, în țară, o viață nouă. Sub urmașul lui, Petru Mușat, s-a încheiat un contract cu Vladislau Iagello (1388), în urma căruia deveni Pocuția o parte a Moldovei.
Prin câștigul acesta, era necesară și o dezvoltare militară mai intensivă. Sprijinul acestei dezvoltări militare erau cetățuele ce erau așezate la locuri corespunzătoare. Un astfel de loc corespunzător era și dealul Cecinei.
Între anii 1389 și 1404, trebuie, acum, să fi existat cetățuia Cecina.
Noi știm, dintr-un uric din 1404, în care se amintește un anumit Chotco, căpitan al cetățuiei. Împrejurul cetățuiei, întăriturii acesteia, se așezară mulți și formară un târg (oraș). Târgul se lăți așa de tare și ajunse la o așa însemnătate de mare, încât deveni centru cercului (ținutului), numit tot Cecina (1433).
Împrejurul târgului acestuia, se născură alte târguri mai mici și sate. La acestea din urmă, se numărau, în 1434, și Șubranețul, și Văscăuțul.
În 1434, a fost ținutul Cecinei împreunat cu provincia Șipenițului, pe care a predat-o Voievodul Ilie, dimpreună cu ținutul Chotinului și al Chmielnovului, Polonilor. Puțin după aceea, pe timpul lui Ștefan II, au fost cele trei ținuturi reîntoarse Moldovei.
Cu toate acestea, ele formau, prin un timp, deși scurt, o parte separată a acestei țări.
În 1444, oferi Mariuca, soția Principelui Moldovei Ilie, aceste trei ținuturi Polonilor, sub condiție ca, dacă i s-ar reîntoarce istui din urmă posesiunile sale, ce erau în mâna lor.
Cea de pe urmă dată se face amintire de târgul Cecina în 1456.
Cum s-a nimicit târgul acesta, prin care catastrofă, nu se știe, cam deodată, din actele existente.
De la 1457, a devenit Cernăuțul oraș districtual.
Așa merge vorba istorică despre această cetățue, despre aceste ruini, căci numai ruini se mai văd. Poate, cu timpul, se va lăți mai multă lumină despre acest loc istoric de tot interesant, după părerea mea, pentru că însuși numele lui e o urmă de nume de Români.
Numele Cecina, în sine însuși, e un nume interesant.
Partea spre amiază-zi a Roșei e așezată, în parte, pe vale și pârâu, parte pe un deal, ce se cheamă „pe Stâncă”; nu departe de aici, se află și o poiană, numită „Poiana roșă”. De ce „roșă”? Se vede că, cu locul acesta, precum și cu alte mii de locuri din Bucovina, stau în legătură multe legende istorice și de interes general, cari, pe-ncetul, cu timpul, se vor descoperi și destăinui în fața lumii de unii bărbați iubitori de adevărul istoric și nația română.
Poiana Roșă e întreruptă de unele râpe și gropi. Pe Stâncă, lipsește o școală; ea-i încă o necesitate indispensabilă, pe aceste locuri, pentru Români.
Biserica din Roșa e făcută din lemn, în 1768, de Constantin Ianoș, Constantin și Lazăr Grecu, Stanislau Grigoraș, Ion și Vasile Zama.
În 1833, a fost ea reparată. E veche, afumată, neagră și mică, de nu poți ceti evanghelia în ușile împărătești.
Acuma se zidește, dar tare încet, o biserică nouă, mândră pe dinafară, nu tocmai spațioasă, cu cinci turnuri, din cărămidă. Fereștrile îs tare înguste și numai puțină lumină va putea străbate înuntru. Planul bisericii e, după părerea unora, nu prea corespunzător. Bine ar fi dacă, la întreprinderi de zidiri noi bisericești, s-ar constitui, totdeauna, un comitet ortodox constatator, din cei mai experți și mai onești bărbați, aleși de Consistor, ca să supravegheze exoperarea de zidiri bisericești, ca să procure cele mai bune și mai practice planuri pentru biserici noi, ca să se ocupe cu alegerea celui mai bun și mai vârtos material: pietre, cărămidă, care să inspecționeze până și efeptuirea picturii etc. Pentru biserica din Roșa ar fi fost cel mai bun plan cel al biserici Sfânta Parascheva din Cernăuți.
În Roșa îs două școli: una cam la mijloc și alta lângă Țețina, pe unde se află și multe case românești.
Școala de la mijloc e de 4 clase. La ea umblau, în 1894: 143 Români, 3 Ruteni, 154 Germani, 2 Slovaci. Românii ar putea să fie mai mulți, dar, deoarece e conducător un străin!…
Anul fundării, 1816.
Școala din Țețina (Roș) e de 2 clase. La ea umblau, în 1894: 146 Români, 9 Germani.
Anul fundării. 1891.
În întreg suburbiul ar trebui să fie trei cabinete de cetire, dar există numai unul, „Cecina” (Țețina). Prezidentul lui e preotul Grigorie Hostiuc. Mai este și o Societate a „Doamnelor Române”. Prezidenta ei e doamna preoteasă Maria Hostiuc, de acolo, din loc”[1].
Însoțirea rurală românească, în sistem Raiffeisen, s-a înființat în anul 1901, pentru Roșa și Mănăstiriște, cu 308 coroane depuse și 600 coroane subvenție de la Comitetul Țării. Director al băncii rurale românești era Petru Popescul, Nicolai Besplitnei era vicepreședinte, iar Michail de Galer îndeplinea atribuțiuni de casier.
[1] Patria, Anul III, Nr. 291, Nr. 292, Nr. 293, Nr. 294, 295, 297, 299, 301, 304, 306, începând cu ziua de 30 Iunie / 12 Iulie 1899