Este un fapt definitiv stabilit că românii, atunci cînd s-au format ca popor și ca națiune, erau deja creștini. Trei elemente fundamentale ale unității noastre naționale se referă la: unitatea de limbă, unitatea de credință și unitatea de teritoriu.
Astăzi știm, de asemenea, cu certitudine, că atunci cînd limba noastră se desăvîrșea prin simbioza daco-romană, cuvintele creștinării noastre erau deja cunoscute de întreaga populație, pentru că, atunci cînd noi spuneam pîine (cf. lat. panem), spuneam și Dumnezeu (cf. lat. Domine deus) și ne închinam Lui, rugîndu-L să ne dea nouă „pîinea noastră cea de toate zilele”. Analiza atentă a acestor fapte l-a determinat pe lingvistul ieșean Alexandru Philippide să noteze: „Eu cred că mult trebuie atribuit influenței Bisericii din punct de vedere al vitalității limbii latinești comune pînă la sfîrșitul secolului al șaselea, căci influența pe care putea să i-o dea statul politic roman a fost în tot cursul secolelor V și VI foarte precară.“ (Originea românilor, vol. I, Iași, 1923, p. 362).
Dacă ar fi să privim mai cu atenție în trecutul nostru, am observa și că, în timp ce dintre elementele fundamentale ale latinității am preluat cuvinte ca Domn, Dumnezeu, cruce, creștin, biserică, preot, păgîn, a boteza, înger, zău, zînă etc., cu ajutorul altor limbi cu care româna a venit în contact am fost nevoiți să definim, de exemplu, ispita și diavolul (cf. sl. ispytati, dijavolu), pentru că termenul latin draco nu cuprindea decît semnificația biblică de șarpe, ori pe cea de balaur.
Iar veacurile care au trecut peste acest popor au adus, deopotrivă, multă durere, dar și multe zile senine în care românul și-a configurat un creștinism sui generis, deosebit de al altora prin lirism și omenie. El și-a cîntat credința în doine și în colinde, iar în sărbătorile de peste an și-a pus neîncetat prinosul lui de frumusețe, de curățenie sufletească, dorința lui de a cerceta necunoscutul și de a-i afla tainele. Poate și pentru acest motiv, termenul generic pentru sărbătoare (cf. lat. servatoria) a determinat păstrarea a numeroase nume de sărbători creștine, cum ar fi Bobotează (lat. pop. Battizare < Baptizare), Paște (cf. lat. Pascha, -ae), Sînziene (cf. lat. Sanctus dies Johannis) sau forma populară Sîn- (lat. Sanctus), regăsită frecvent în nume de sărbători ale sfinților creștini precum Sîngeorz, Sîntioana, Sînmedru, Sînpietru, Sînnicoară ori Sîntă Mărie.
Numeroasele cuvinte de origine latină păstrate în limba noastră pentru a denumi noțiuni ale credinței creștine adoptate de poporul român reprezintă un fond lexical deosebit de interesant și de important pentru a completa datele oferite de cercetările istorice și de descoperirile arheologice cu privire la perioada în care aceste noțiuni creștine au fost transplantate în Dacia romană. Mai mult, evoluția fonetică a acestor termeni latini aduce o dovadă de netăgăduit privind datarea lor, de unde și aprecierea savanților cum că „creștinarea românilor s-a făcut în haină latină.“ Iar dacă acceptăm și ideea conform căreia unele cuvinte conțin și explică părți din istoria unui popor, vă propunem să observăm ce lumină aduce cercetarea cuvîntului românesc păgîn.
Termenul latin paganus cu sensul de „țăran“ sau, în vorbirea legionarilor din cele două legiuni romane Macedonica și Gemmina stabilite în orașele din Dacia, „civil“, în opoziție cu lat. miles „soldat“, s-a păstrat în forma păgîn. Multiplele semnificații ale acestui termen românesc pot duce la concluzia că el a fost preluat și moștenit într-o perioadă străveche, iar sensurile lui au fost orientate spre două noțiuni distincte: „nume dat de creștini celor care sînt de altă religie sau care nu au nici o religie“ și „copil sau om nebotezat“. Mai mult, acest termen induce și observația că, în Dacia romană, creștinarea a pătruns și s-a dezvoltat mai întîi în zona orașelor, și apoi la populația rurală.
Așadar, putem aprecia că, pentru noi, religia este tradiția poetică a sufletului românesc care a păstrat și ne-a transmis, în forma ei cea mai curată, limba, credința și cultura strămoșească, alte trei elemente sfinte ale definirii noastre ca națiune. Și, pentru că ortodoxia este continuarea bisericii creștine nedespărțite, spre cinstea noastră, concepția religioasă a românilor este străină de îngustimea sufletească a fariseilor. Ea s-a conturat pe experiența spirituală milenară a poporului român, pe formele vechi antecreștine ale autohtonilor și pe imaginația creatoare a omului dintotdeauna, care a căutat mereu aflarea absolutului în chiar imediata lui apropiere. Dragostea noastră de lumină e veche și vine din chiar clipa în care ne-am născut ca popor creștin, precum lumina se naște din lumină. Așa se explică și de ce tradițiile noastre populare au plăsmuit frumuseți neasemuite, proprii numai nouă, tradiții cu ajutorul cărora românii vor încerca mereu, cu multă înțelepciune, să spulbere imensul gol al necunoașterii sau al căutărilor rătăcitoare. Pentru noi, credința înseamnă rugăciunea și speranța împlinirii noastre în aspirația spre „a fi”, mereu aceeași și mereu pe același pămînt strămoșesc.
