Românul, frate cu petul

Acum niște ani, am scris despre slăbiciunea pentru midii a profesorului Ovidiu Toma, de la universitatea ieșeană „Cuza”. Îmi plac oamenii dedicați unei idei; mi-a plăcut, prin urmare, și omul acesta.
Mi-a vorbit ceasuri întregi despre midiile sale, crescute în microferme din Marea Neagră. Midiile păreau a fi alimentul viitorului. Cu un conținut impresionant de vitamina B12, dezmoștenite de tâlharul la drumul mare numit „colesterol”, midiile se arătau sortite unei cariere strălucitoare. Profesorul Toma le și vedea pe coperta revistelor glossy, zâmbindu-le ademenitor gurmanzilor.
Atâta de cu flacără îmi vorbise acest om pasionat, încât am fost tentat, imediat după discuția respectivă, să dau buzna în primul bistro și să comand o porție dublă de midii la ceaun, cu mămăliguță și mujdei, mult mujdei. M-am abținut, însă. Mi-era teamă ca patronul să nu cheme poliția, să mă salte. Pentru că, în definitiv, profesorul Toma nu era decât un visător. E o utopie să crezi că de Crăciun românul va tăia midia din bazin, în locul porcului din coteț.
***
Aveam să-l reîntâlnesc, săptămâna trecută, în chip neașteptat pe profesorul Toma. Mă aflam în munții Ceahlău, pe o vreme când ceața vâjâie sinistru, făcându-te să iei în calcul posibilitatea de-a deveni vedetă televizată, la știrile cu salvamontiști care au ajuns, din păcate, prea târziu.
Ajuns, în fine la cabana Dochia, în timp ce așteptam curgerea tămăduitoare a unui ceai cu rom, un afiș color mi-a atras atenția pe un perete. Era semnat de același profesor Ovidiu Toma care, în numele unei societăți de salubrizare montană, îi ruga – aproape îi implora – pe turiști să nu mai dea cu peturi în munte, fiindcă nu mai puțin de 350-400 de ani de luptă îi sunt necesari naturii pentru a descompune o pacoste de pet.
La poalele afișului, profesorul Toma propunea o măsură practică: la cumpărarea oricărei băuturi ambalate în pet, cumpărătorul să achite în plus o taxă, pe care s-o reprimească apoi, la înapoierea petului gol.
Nu știu dacă această inițiativă va avea vreo eficiență. Dar îl felicit pe acest om neobosit, pentru că nu a ales să priveasă pasiv cum peturile ne înghit, încet-încet, cu gurile lor prin care mârlănia își rânjește triumful.