Românii: versiuni intermediare

Lecția cea mai importantă a istoriei, dar care nu e, vai!, mai niciodată urmată, este aceea a legăturii direct proporționale dintre libertatea exterioară și constrângerile interioare.
Eliberarea de sub dictatură a eliminat măcar o parte din învelișurile externe ale cenzurii statului polițienesc, însă depresurizarea bruscă a persoanei a gonflat o conștiință de sine hiperbolică prin care individul a sărit pârleazul în extrema cealaltă, lepădându-se de orice fel de legitate, în afară de legea bunului plac: sunt (în sfârșit) liber, deci fac ce vreau, indiferent de celălalt ? A face orice pentru a atinge un scop social primar presupune și a trăi în afara criteriilor valorice și morale (conform cărora orice sistem omenesc își adjudecă un cod de întemeiere a ierarhiilor și a finalității)?
O prima observație: după părăsirea prin ruptură a unei dictaturi perfecte nu poate urma decât o anarhie perfectă. În prima ei fază, cochetând cu haosul, aceasta este doar o transpunere la celălalt pol al maniheismului și la un alt nivel a conceptului de dictatură. Faptul este observabil, ca o eclipsă totală de soare, și în România post 1989. Până când va dura anarhia ? Până când sistemul își va epuiza energia autoruminatoare, autodevoratoare. Este obligatoriu ca, după o anarhie perfectă să urmeze restructurare, evoluție și armonie? Nu, uneori nu urmează nimic. Un sistem social-politic cu seismograma aplatizată este ca un cord care nu mai pulsează. Însă din perspectiva individului ce aparține unui atare sistem, moartea este resimțită cu mult mai devreme, odată cu moartea cerebrală a societății, atunci când nici un codex de legi și de idei nu o mai teleghidează către o finitudine funcțională coerentă.
Criticii mei vor adăuga: dar cum am putea vorbi de anarhie, de haos imperfect, la noi, când în România nu există extremism de masă, nu există violențe de stradă, nu există amenințări substanțiale cu războiul civil? Anarhia nu presupune obligatoriu violență, cum nici forme manifeste decelabile în volume mari, cum sunt polarizările extreme politic-militare. Este tot anarhie și această incapacitate a instituțiilor (fie ale statului, fie private) de a funcționa cu ritm și logică pentru reglarea homeostaziei societății, așa încât fiecare cetățean să funcționeze în afara discriminării. Se definește tot ca anarhie această deconectare a culturii și civilizației prezente de la proiecția trecutului valabil câtre un viitor previzibil printr-un feed-back cvasicontinuu. Și, nu în cele din urmă, tot anarhie se cheamă și desfășurările anizotrope ale relațiilor dintre cetățeni și principiile propriilor acțiuni: legea lui fac ce vreau, căci merge și așa nu este altceva decât un soi de dibăcie șmecheră de a trăi în haos și de a gândi în neant improvizând pe termen scurt, fără viziune.
Două sunt, în România, cauzele principale ale anarhiei mentale actuale: 1. o ereditate solidă a relativismului voinței ca atribut etnic arhetipal peste care s-a suprapus 2. teama de afirmare a sinelui, ca” virtute” obedientă moștenită de la dictatura ce legitima numai partidul, ideologia și conducătorul unic să gândească și să exercite acte de voință în locul cetățenilor.
Condiția de român incumbă prin tradiție recursul la o eternă versiune intermediară între un trecut de aur și un viitor de aur. Despre prezent nimeni nu suflă nici o vorbă mai de Doamne ajută, pentru că în meniurile culturale ale poporului român pare mai degrabă o dezonoare tentativa de a te prevala și de dreptul la prezent.
Angela FURTUNĂ
Scriitoare, publicistă
Membră a Uniunii Scriitorilor din România