Românii, o profesie, nu o nație…?

Demnitatea cu care mândra Polonie își trăiește tragedia îmi impune întrebarea: cum am fi reacționat noi, românii, într-o situație identică: rugându-ne împreună ori politizând, speculând, luând în bășcălie vulgar-partizană o dramă națională? De fapt, cum suntem plămădiți noi, un neam ai cărui istorici năimiți la pomana grandomaniei lui Ceaușescu (n-am priceput niciodată de ce ipoteticul stat dacic timpuriu avea fix 2050 și nu 2100 ori 2200 ani?) ne-au indus convingerea că strămoșii noștri chiar erau „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, deși celebrul text antic ciuntit de propaganda naționalistă denunța, de fapt, inclusiv defecte majore? ● Popor ales ori „neam al nevoii”, cum scria Eminescu și cum simțim că am rămas până azi, nu atât material, cât mai ales moral? ● Iată, fără comentarii, câteva „portrete de nație”: neam aflat în calea răutăților (M. Costin), o „scuză” clasică, aptă să-l facă pe Petre Țuțea să ne considere unul din marile popoare ale Europei (nici o invazie n-a reușit să-și impună aici stilul și credințele). Amarnic deziluzionat, același autor, care afirmase că e o mare onoare să mori în haine vărgate și lanțuri pentru acest popor, avea să scrie – după alegerile din 20 mai 1990 – că România e un loc viran. „Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniță pentru un popor de idioți!”, spunea nea Petrică, geniul oral ce-i fusese mentor, între alții, lui Emil Cioran, cel care-l numise cel mai deștept român al generației sale strălucite. La rându-i, Cioran nu se va sfii să noteze că suntem un neam care „de la Potop până la Judecata de Apoi nu poate aspira decât să-și îndeplinească onest vocația de învins” ● După alți autori, suntem cei care au dus la perfecțiune arta trădării (numită în trecut și hiclenie, hainie, felonie), o seminție stricată prin corcire genetică, ce a avut un unic țel: acela de a rămâne vie, cu orice preț. ● Țară de răscruce, cultural discontinuă și arhaică, incapabilă să-și susțină și promoveze valorile (S. Alexandrescu). ● Un spațiu balcanic vetust, condamnat definitiv să rămână în afara civilizației europene (catolică ori protestantă), ce se oprește pe lanțul carpatic (M. Kundera, S. Huntington) ● „Nu înțeleg de ce ascundem că în secolul XI zona aceasta se numea Cumania, că avem între strămoși cumanii și pecenegii” (Al. Paleologu, confirmat de o controversată carte a lui Neagu Djuvara) ● „Am intrat deja în metastază și nu văd ce operație miraculoasă ne-ar mai putea salva” (L. Antonesei) ● Românii au o structură mentală rurală și rezistentă la schimbare, duplicitară și servilă („capul plecat sabia nu-l taie”) o pasivitate incorigibilă și o lașitate congenitală (A. Marino). ● Românitatea este o cultură a supraviețuirii, una paternalistă, obsedată de liderul mesianic, salvator, o cultură preponderent tranzacțională, de vreme ce am fost nevoiți să negociem mereu, orice (R. Theodorescu). ● Românii nu sunt o națiune, sunt o profesie (Bismarck) ● Popor vegetal, adică lipsit de reacția neuronală de acțiune, de opunere – scria A. Blandiana (fie vorba între noi, ea însăși o prea elastică liană, îmbrățișând și fructificând conjuncturile) ● Pământ tragic unde totul sfârșește în comic (P. Morand) ● Popor „meteorologic”, ce se orientează mereu după cum bate vântul (O. Paler) ● Cuvinte spuse inclusiv de oameni care și-au iubit, uneori cu disperare, țara și neamul… ● Revenind în prezent și citându-l pe Caragiale (neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nelimpezit, nefăcut încă, nu e până acum dospit cumsecade) putem oare găsi motivul degringoladei Țării Miticilor în ghinionul ei – relevat de nemuritorul Jupân citat – de a fi condusă de „nedemni nepoți demni de nedemnii lor unchi”? (2010).
(Din cartea ”Basarabia și Bucovina” (2 volume), ediția a II-a, în curs de apariție)