Emisiune matinală de știri. N-am intrat încă în priza treburilor zilei, afară bruma s-a instalat pe ierburi, dându-le un colorit nefiresc, presupun că-i ger și întârzii cât pot în fața micului ecran cu o ceașcă de cafea pe care o sorb metodic, până la țărâna zațului rămasă pe fund. Prima știre anunță decesul unui hoț, prins de polițiștii Secției 7 din București. Când l-au prins, trupește hoțul era sănătos. Acum, după trei zile de conviețuit cu angajații respectivei secții, e mort. Rudele, revoltate, declară că bărbatul a fost omorât în bătaie. I-au rupt picioarele și i-au terciuit ficatul ar fi, în varianta familiei, rezumatul unei execuții. Mai marii legii încă n-au un punct de vedere, iar dacă-l au nu-s de acord cu el, altfel de ce ar tăcea? Îmi amintesc o scenă din anii mei gazetărești de început. Doi milițieni jucau table într-un birou, iar un hoț tânăr era legat alături, de un calorifer, într-o poziție incomodă. El era obligat să stea aplecat. Dacă, obosind, se lăsa scâncind pe vine, era altoit când de unul, când de celălalt dintre cei doi purtători de uniformă. Uneori loviturile, dintre două aruncări de zaruri, erau aplicate în zone intime și atunci gemetele hoțului deveneau animalice, cumplite. A fost greu să-i conving să-l lase liber pentru un interviu pe care l-am lungit cât am putut de mult. Sigur, nici mie nu-mi plac hoții. Fărădelegile lor sunt adesea însoțite de violență sau chiar de crimă. Și totuși…
O altă știre arată o echipă de televiziune agresată de niște namile. Agresorii, încântați de bicepșii lor, sunt gata să lovească. O asemenea lovitură, dată cu sete și mândrie, poate ucide, așa cum s-a petrecut deunăzi la Giurgiu. Victima de acolo – un sportiv american, aterizat în România pentru că, auzise el, e o țară mai sigură decât țara din care venea. Am umblat și eu o zi prin cartierul Harlem, din New York, locuit exclusiv de cetățeni de culoare. N-am văzut scene de violență. Îmi amintesc cu bucurie curtea unei școli unde copiii, în uniforme cu cămăși albe și fuste și pantaloni de culoare închisă, stăteau aliniați în careu unde ascultau niște discursuri. Imaginea era cu totul specială. Fețele lor ciocolatii, atente și grave, îmi stăruie încă în minte mai mult decât alte secvențe culese din metropola americană. Sigur, de câteva ori am întâlnit și fulgerul unor priviri tăioase. Erau bărbați negri care, evident, nu mă simpatizau. Un român de la ambasada noastră mi-a explicat și de ce sunt furioși uneori locatarii din Harlem. Ei cred că mergi aici ca la o grădină zoologică, să te pozezi între negri și să te lauzi copiilor și cunoștințelor cu imaginile culese. Nu era așa, dar ce puteam face?
De ce suntem noi violenți, de ce batem și ne batem atât de ușor în condițiile în care ne bate destul soarta? Un fiu și-a ucis în bătaie tatăl, un nepot bunicul, un bunic și-a omorât cu parul nevasta, iar doi frați s-au ciomăgit până când unul a rămas lat la pământ pentru totdeauna.Un șef de spălătorie din Timișoara, încântat de forța pumnului lui exersată adesea, l-a cârpit până la a-i pune în pericol vocea și auzul pe unul din puținii români plecați la muncă afară și care a adus un pic de simpatie țării de acasă. E vorba de tenorul Costel Busuioc, zidar de profesie, înzestrat de Dumnezeu cu o voce rară. Ei bine, cererea lui legitimă de a primi un bon fiscal pentru lucrările plătite la respectiva spălătorie a fost onorată cu câteva lovituri profesionist plasate. Gangsterul, care are spălătoria în centrul Timișoarei, peste stradă de Poliție, râde și ia peste picior presa care îndrăznește să-i pună întrebări. Violența e un merit și o fudulie. Pumnul face legea în cartiere, clanuri cu nume dintre cele mai exotice, alcătuite din tipi care lovesc bine, care știu să aplice capete în gură, pilotează mașini de lux obținute prin vămuirea negustorilor obligați la taxă de protecție, din proxenetism și trafic de droguri. Bandiții, adesea, sunt mână în mână cu politicieni înalți sau polițiști. Cei din urmă întorc spatele când clanul aplică unor amărâți, victime sigure, corecții cu pumnul. Și unii dintre purtătorii de uniformă își fac meseria și uneori averea tot cu pumnul. De ce ar fi exigenți cu gorilele străzii?
O altă știre arată victima patrupedă a unui agresor cu două picioare. Un câine, schilodit cu pietre, a fost atârnat de un copac și lăsat acolo să moară lent, în chinuri. Scena s-a petrecut într-o localitate din Prahova. Într-o alta, din Moldova, un țăran tânăr, furios că bietul lui cal, costeliv și nehrănit, n-a alergat atât de iute cât dorea stăpânul, s-a așezat cu parul pe animal și nu s-a oprit din lovituri decât în clipa în care a fost sigur că vietatea nu mai suflă.
Românii bat. Bat din ce în ce mai mult. Bat oameni, se bat între ei, bat cu cruzime animale. Mulți șoferi poartă sub scaunul din față al autoturismului bâte de baseball pe care le scot ori de câte ori le sare țandăra pe un alt șofer sau pe un pieton. Bătaia, se zice, e ruptă din rai. N-aș prea zice. Nici măcar scatoalca aplicată de președintele țării unui puști din Ploiești, negăsită gravă de justiție și ca atare agresorul fiind lăsat deocamdată fără sancțiune, nu poate fi socotită ca ruptă din rai. Nici din Olimpul în care locuiește Zeus. Bătaia, indiferent de motivație, rămâne subumană, descalificantă, bubă urâtă pe chipul unui popor care și așa îndură destule desfigurări.
