România, țara genocidului asistat

Departe de finalizare, chiar și în situația în care personajul principal a dispărut, scandalul Hexi Pharma ridică noi și noi semne de întrebare și dezvăluie adevăruri uluitoare. Nu mă refer strict la cazul Condrea și dosarul procurorilor, ci la sistemul românesc de sănătate, la cum suntem tratați ca pacienți, la cum trăim și mai ales la cum murim. Dar ce mai contează, dacă tot murim? Aceasta este atitudinea pe care prea mulți dintre noi o afișează când vine vorba de statistici privind decesele. Argumentul de neclintit care stă pavăză corpului medical este acela că nu se poate demonstra că un anume pacient care-a murit ar fi putut de fapt să trăiască. Din păcate, problema este mult mai profundă decât o „banală” culpă medicală. Și da, se poate discuta despre posibilitatea evitării deceselor pacienților. Este chiar obligatoriu, pentru ca rezultatele statisticilor să nu rămână simple cifre strigătoare la cer. Odată ce Eurostat, organismul european de statistică, face astfel de studii, înseamnă că morții și cauzele deceselor interesează pe cineva; înseamnă că se discută, se cercetează și că există un rost. Aș crede, deci, că ar fi cazul să vorbim și noi despre morții noștri, mai ales că ar fi putut să fie vii. Eurostat a publicat recent un raport din care reiese că aproape jumătate din decesele care au avut loc în spitalele românești, în anul 2013, ar fi putut fi evitate având în vedere evoluția tehnologică și cunoștințele medicale actuale. E oficial! Potrivit raportului, România este pe ultimul loc în rândul sistemelor de sănătate din Europa în ceea ce privește eficiența sistemului de sănătate și capacitatea acestuia de a salva vieți. Mai exact, datele Eurostat arată că cel mai mare procent din Europa, 49,4% din cazurile de deces înregistrate în spitalele românești în 2013, puteau fi evitate. Și ca să înțelegem mai clar tragedia, este vorba de peste 27.400 de persoane care NU ar fi trebuit să moară. Aproape la fel de prost ca noi stau țări precum Letonia, cu 48,5%, Lituania cu 45,4%, și Slovacia cu 44,6%. Gândiți-vă însă că toate sunt țări mai mici decât România, deci numărul propriu-zis al morților contează. Din păcate, nu există țară în care să nu se moară și aiurea, dar când e vorba de viețile oamenilor, cantitatea e relevantă. Sunt statistici șocante, cifre care paralizează, în fața cărora nu poți să nu te gândești că moartea nejustificată a zeci de mii de oameni în fiecare an nu contează. Nu se poate să nu ne răsune în urechi vorbele doctorilor, ale directorilor de spitale, ale miniștrilor care dădeau asigurări că arșii de la Colectiv au tot ce le trebuie ca să fie tratați în România. De fapt, Colectiv a existat și înainte de octombrie 2015 și după. De fapt, ceea ce se întâmplă în spitalele din România se cheamă genocid. Dar nu unul oarecare, ci unul asistat, pe bani, dezinfectat. Un genocid pe care o moarte accidentală sau suicidară și, cel mai probabil, pe deplin justificată medical, nu are cum să-l acopere.