România rurală?

Trebăluind la volumul al doilea al „Jurnalului” (ce ar urma să apară la finele anului viitor) dau peste o postare pe internet în care eram luat la trei păzește pentru o tabletă publicată în acest colț de pagină și intitulată „Cimilituri”. Luam în discuție în respectivul text atitudinea de-a dreptul ciocoiască a celor ce afirmă că românii n-au fost în stare să creeze valori demne de vreun interes european. N-am răspuns atunci – nici acum nu-i târziu, opinia nihilistă continuând să aibă destui susținători. Trecând peste imprecații și acuze hilare (xenofobie, ba chiar și… fascism!!) și luând în considerare doar ceea ce cu adevărat merită interes mai larg, reiau posibila discuție de la reproșul „nu se face distincție între civilizația urbană, legată mai ales de Occident, și civilizația rurală, la care a fost condamnată a stagna România sub presiuni istorice…”
Indirect, contra-opinentul se situează, cu sau fără știință, într-o ilustră descendență: aceea a lui Noica: „Noi nu vrem să fim eternii săteni ai istoriei (…) Economicește și politicește, culturalicește și spiritualicește, simțim că de mult nu mai putem trăi într-o Românie patriarhală, sătească, anistorică. Nu ne mai mulțumește România eternă, vrem o Românie actuală” (C. Noica, „Ce e etern și ce e istoric în cultura românească”). Numai că în intervenția iritată a cititorului nostru nu-i de găsit legătura logică între realitatea indiscutabilă a României (încă) patriarhală și… lipsa de valoare (?) a înfăptuirilor românești, atâtea câte sunt și cu trudă s-au putut rândui de-a lungul veacurilor.
Aș zice că nu-i obligatoriu să fii nici bogat, nici orășean, pentru a crea „Miorița” ori a picta tâmpla Voronețului! Același Noica, în aceeași pagină, subliniază că „o cultură minoră (…) nu înseamnă cu necesitate inferioritate calitativă”. Și tot filosoful de la Păltiniș, despre cultura noastră populară: „deși minoră, are realizări în felul lor comparabile cu cele ale culturilor mari”. Adică, exact ceea ce încercam să susțin în tableta cu pricina.
Și, desigur, nici ruralul mioritic nu mai este ceea ce a fost. Cum rezultă din datele publicate în „România rurală postsocialistă” (sept. 2017), suntem „una dintre puținele țări europene care au cunoscut în postsocialism migrația inversă, dinspre urban spre rural, în contextul dezindustrializării agresive de la finalul anilor ’90, care a dus la demantelarea a peste 80% din producția industrială autohtonă și la scăderea cu aproximativ 20% a populației din cele mai mari 100 de orașe ale țării. Dispariția locurilor de muncă din sectorul industrial a făcut ca, în anul 2001, 43,5% din populația activă să fie implicată în agricultură, față de 28,5% în 1989, pentru a scădea către 30% după 2008, datorită migrației în străinătate…” Nu mai aduce, deci, săteanul mutat în cartierele-dormitor de la oraș mentalități, tradiții, obiceiuri rurale, ci invers, orașul și le implementează la țară pe-ale lui.
Fără îndoială, am fost și încă suntem săraci – dar asta să ne bareze accesul la creativitate? Ce are una cu alta? O judecată cât de cât echilibrată, logică și lipsită de stridențe subiective va trebui să recunoască acestui neam paternitatea unor valori fără de care, vorba lui Călinescu (referindu-se la Eminescu): „am fi altfel și mai săraci” – nu numai noi, ci întreg patrimoniul european. Sigur că-s ridicole buricelile celor ce-s gata să jure că românii au inventat roata și se cuvine să privim cu rezerva cuvenită aserțiunile unui V. Gordon, John North & comp., potrivit cărora românii ar fi strămoșii tuturor popoarelor latine, că arienii își au obârșia în spațiul carpato-danubian, că dacii un inventat plugul și căruța, ba chiar că și primul mesaj scris din istoria omenirii s-a scrijelat pe teritoriul actualei Românii. Nici protocronismul ca atitudine culturală, lansat prin ’74 de prof. Edgar Papu și receptat ca îndreptat împotriva sincronismului lovinescian, (recent, Eugen Simion a conferențiat strălucit pe această temă la Iași, unde i s-a decernat Premiul Național de Critică „Titu Maiorescu”) nu-i de acceptat decât cu riguroasă parcimonie și, oricum, plivit de exagerările emulilor.
Unele priorități culturale românești vor fi existat, dar până a susține că literatura noastră e-un soi de mamă a literaturilor Europei, ehei, cale lungă! Nu suntem nici geniile continentului, nici, cu siguranță, idioții lui! Iar acuzele la adresa „jafului și nesimțirii” clasei politice, a „călăilor ce se îmbuibă cu nerușinare din munca celor ce le-a (le-au – corectura mea, n.m.) dat votul” n-au pic de legătură cu fondul chestiunii – creativitatea românească și valorile neamului. Replica venită prin internet mi-a amintit o scenă din studenție: am atenționat-o pe o colegă (apropo: acum e conferențiară universitară), la cantină, că i-au rămas fărâmituri pe bărbie. Mi-a răspuns înțepată: „ce, tu n-ai nasul mare?” Cam așa-i construcția logică a textului, încheiat cu reproșul de… „românizare forțată”. Invers: despre deromânizare, la fel de forțată, este vorba!