Pentru cei care mai aveau dubii, confirmarea a venit miercuri seară, odată cu declarațiile făcute de Traian Băsescu în ediția specială „Marius Tucă Show”: între președinte și prim-ministru nu mai există nici o punte de legătură. Pe cale de consecință șandramaua numită Alianța PNL-PD e moartă și ea, deși, în gura mare și la oră de maximă audiență, șeful statului ne-a anunțat că, de dragul integrării, și-ar dori să-i vadă cadavrul proptit în geam măcar până la 1 ianuarie 2007. Iar, dacă nu va fi așa, numai liberalii vor fi de vină, a punctat Băsescu, precizând că „doar o criză politică ar putea amâna acum aderarea României la UE”, iar „PNL face tot posibilul pentru declanșarea acestei crize”.
La prima vedere, pare că trăim în două Românii: România lui Traian Băsescu și România lui Călin Popescu-Tăriceanu. Cu partidele lor cu tot. Iar, dacă ar fi așa, probabil că nici nu ne-ar deranja foarte tare. Împingând la limită acest exercițiu de imaginație, fiecare român și-ar putea alege în care dintre Românii vrea să trăiască. Iubitorii de Patriciu, susținătorii lui Ticu și toți cei care încă mai ridică din sprâncene a încruntare când aud de dosarele „Flota” sau „Casa din Mihăileanu” ar putea fi declarați cetățeni ai României lui Tăriceanu. Ceilalți, care văd grupurile de interese din jurul Guvernului, soluția imorală numită Partidul Conservator sau corupția ascunsă în ordonanța pentru privatizarea Loteriei, ar putea fi numiți românii lui Băsescu.
Din păcate, situația e alta. România e una singură, nevolnicii care o conduc sunt mai mulți. Cel puțin doi. Când șeful statului iese la rampă recunoscând starea de război dintre el și prim-ministru, iar șeful Guvernului pândește momentul potrivit pentru a lua caimacul luptei cu dosarele Securității, când, pentru studierea crimelor comunismului, se înființează două comisii paralele, una în subordinea premierului, alta sub papucul președintelui, când, pentru o amărâtă de rectificare bugetară, liberalii și democrații ajung să se bată în declarații publice, fiecare cerând mai mulți bani pentru domeniile pe care le au în grijă – timp în care prim-ministrul promite pomeni de Paști pensionarilor cu venituri mici, iar Boc de la Cluj strigă în gura mare majorarea punctului de pensie! -, când ideea construirii unui mare partid de centru-dreapta în urma fuziunii PNL-PD e îngropată de însuși președintele țării, iar prin teritoriu liberalii și democrații rup de zor protocoalele de colaborare semnate în campania din 2004, la ce ne putem aștepta?
Răspunsul nu poate fi decât unul: a început o nouă campanie electorală. Una dintre cele mai bizare văzute vreodată pe pământ românesc. O campanie în care Alianța PNL-PD aflată la guvernare trebuie să facă frumos în fața străinătății, mimând stabilitatea politică de dragul integrării în UE, timp în care, pe la spate, toți, deodată și pe rând, își dau la gioale, dornici să arvunească un plus de capital electoral în perspectiva alegerilor anticipate.
Felul în care înțelege acum Alianța PNL-PD să facă politică seamănă cu încercarea disperată a unei curve de a convinge pe cineva că încă mai e fată mare. Deocamdată e greu de spus dacă va avea sau nu succes, dar trebuie să recunoaștem că rolul o prinde foarte bine.
