S-ar părea că noi nu mai avem viitor, ci destin. Un fel de torent cosmic ne-a înșfăcat și ne duce aiurea, amorțindu-ne rațiunea și împietrindu-ne sufletele. Căutăm cu disperare o rază de lumină, ne agățăm de licăriri aparente și le așezăm deasupra ca să nu ne mai târâm și pe dinăuntru. Avem nevoie de speranță, de amăgirea aceea ieftină și dulceagă, care să ne dea putere de viață. Tocmai de asta ne mai interesează politicul și ne implicăm în nevoia de schimbări ca într-o loterie a pierzaniei.
Astăzi, zice-se, se pot pune bazele unui nou început. Undeva, la granița dintre viitor și destin, se va încerca o ultimă recuperare de viitor. Vom avea, sperăm noi, un guvern adevărat, care să ne scoată din derivă. Habar nu avem ce și cum ar trebui să fie, noi doar sperăm. Ne bandajăm cu speranță, fiecare acolo unde-l doare. Profesorii visează cârpirea bordajului de pe partea corabiei unde ei trag la vâsle, iar medicii, de pe cealaltă parte. Și tot așa, de la un șir de trăgători la galere la altul, tot pe altă scândură putredă se mizează, în vreme ce puhoiul năvălește peste tot. Nimeni nu încearcă să scape, să se salveze, toți se mulțumesc doar cu înlocuirea unei scânduri din bordaj.
Cinstit vorbind, pe mine nu mă mai interesează ce se întâmplă, ci doar ceea ce nu se întâmplă. Pe mine mă revoltă, de pildă, izgonirea martirului humorean Radu Bercea din festivalul de la Gura Humorului, tot așa cum mă sufocă și îndepărtarea lui Mihai Pânzaru-PIM din festivalul pe care el, împreună cu Licurici, Șușinshi, Papuc, Bercea etc., l-a înființat. Pe mine mă revoltă tăvălugul rostogolit asupra culturii de lacomii lipitori de afișe din pluripartidismul hrăpăreț al românilor, tot așa cum mă revoltă și înjghebarea manelistică de fapte și în viață, și în administrație, și în politică, și în cultură. Pe mine mă revoltă graba cu care politrucii vor să-ți închidă gura când țipi și iscusința cu care, aparent, izbutesc să o facă, deși întotdeauna există o soluție, atunci când ai de a țipa cu adevărat, pentru că țipătului nimeni nu-i poate pune opreliște, pentru că este aidoma torentului care mută, încet, încet, munții din loc. Pe mine mă revoltă că s-au pus stavilă în calea existenței noastre firești, normale, tot felul de aprozariste și negustorași de butelii, care, deși nu se pricep (nu-i bai!), iau decizii (și e bai mare!).
Altminteri, totul e bine. Astăzi, vor ieși din neistorie câțiva miniștri și vor intra alții, câțiva fotbaliști vor da cu stângul în dreptul în locul altora, cozile la declarații fiscale se vor schimba cu alte cozi, impozitele se vor mări, înlocuindu-se reciproc, iar deontologia media va atinge cele mai înalte culmi ale moralei creștine, întorcând și celălalt obraz, deși i se dă șuturi în fund și nu mai e nevoie de obraz. Poți câștiga la loto în mod fabulos, poți dobândi fericirea supremă în rai, numai în rai, așa că, neam românesc, treci la pupat sfintele moaște, inclusiv moaștele umblătoare ale sfinților zilei! Pupătorilor li se iartă totul și li se mai dau și speranțe. Nu viață, ci speranțe.
Mi-e scârbă. Atât de scârbă, încât fac eforturi supraomenești să duc până la capăt acest editorial, pregătit să-mi urc propria golgotă și, odată ajuns în vârf, să pot slobozi țipătul până la capăt. Dar are oare rost să-l duc până la capăt, să-mi calc sufletul în picioare în mod conștient, doar ca să fac plăcere evlavioșilor care cântă litanii în cetatea din ce în ce mai părăginită, mai sfârtecată de prostia agresivă a înfăptuitorilor de destin, nu de viitor? O fi având, dar în cazul altora, mie rămânându-mi doar retragerea „în peștera lui Platon”, cum obișnuiește să zică, dându-se mare, un șef de partid județean, care habar n-are cum vin lucrurile astea care țin de înțelepciunea zbuciumată a tăcerii care ți se izbește de carnația în care exiști. În fond, nu mi-am dorit niciodată, după exemplul lui Labiș, să rămân o amintire frumoasă, deși, aidoma lui, n-am prea zâmbit în viața asta, ci doar mi-am arătat colții. Prin urmare, cam acestea ar fi ultimele mele cuvinte, într-o zi în care România, pierzându-și viitorul, pare să înceapă altceva. Știu că, dintotdeauna la români, cuvintele n-au valorat nimic, dar nu contează.
Astăzi, România își începe destinul. Guvernul Boc se remaniază și remaiază, naționala de fotbal începe o nouă rundă de calificări, iar la Gura Humorului câțiva bicisnici îl scuipă pe Radu Bercea în obraz. Nu-i bai, i s-a întâmplat și lui Iisus Cristos, iar Radu Bercea a îmbrăcat, încă din tinerețe, cămașa Lui.
