După ce românii i-au abandonat pe aliații germani în 1944 și au jucat rolul ingrat de „Maverick” al Tratatului de la Varșovia în epoca Războiului Rece, iată că politicienii invocă “interesul național” într-o acțiune al cărei rezultat seamănă cu întoarcerea armelor împotriva României.
Poate părea incredibil, dar acesta este sensul real și concret al gestului conducerii PNL de a-l mandata în fața camerelor de televiziune pe ministrul Apărării, Teodor Atanasiu, să solicite CSAT retragerea trupelor românești din Irak. Și asta nu pentru că prezența militară românească în afara granițelor țării nu ar fi o problemă care să merite o evaluare serioasă, ci din cauza modului în care a fost pusă pe tapet.
Decizia liberală putea fi salutată, dacă ar fi fost ridicată în CSAT, după care ar fi fost anunțată opiniei publice în cazul în care s-ar fi ajuns la un consens, cu precizarea că România va începe consultările cu membrii coaliției din Irak, în primul rând cu SUA, privind calendarul retragerii.
În războiul dintre palate, PNL a preferat însă să lovească Președinția, indiferent dacă întreaga Românie devine “victimă colaterală”. Pentru că actul liberalilor menit să-l pună la colț pe Băsescu afectează, de fapt, credibilitatea internațională a statului român.
Mizând pe faptul că sondajele de opinie indică lipsa de susținere a cetățenilor față de participarea în teatrul de operații irakian, amplificată de șocul suferit de întreaga societate românească în urma pierderilor de vieți omenești, Tăriceanu a decis să-i forțeze mâna președintelui, punându-l în fața unei alegeri imposibile. Dacă insistă pentru menținerea trupelor, pierde respectul unei părți a electoratului; dacă se conformează, își contrazice toată politica externă și propriile declarații.
Numai că jocul liberalilor este atât de simplu și de transparent, încât orice diplomat acreditat la București poate transmite acasă că românii sunt atât de obsedați de putere, încât sunt dispuși să sacrifice orice. În plus, lipsa oricăror contacte prealabile cu Washington-ul îi avertizează pe americani că românii nu sunt parteneri de încredere.
Tăriceanu nu are nici măcar scuza că îi răspunde lui Băsescu cu aceeași monedă. Într-adevăr, după ședința CSAT din 17 aprilie 2006, șeful statului a „fentat” Parlamentul, căruia nu i-a trimis Strategia de Securitate în care a fost inclusă și “buna guvernare”. Dacă Strategia ar fi fost dezbătută de cele două Camere, chestiunea menținerii trupelor românești ar fi fost mai mult ca sigur dezbătută, constituind un preambul politic necesar și util al oricărei decizii ulterioare. Ignorând Parlamentul, Băsescu și-a făcut sie însuși și democrației un deserviciu imens.
Chiar dacă președintele a mizat pe politica faptului împlinit, liberalii nu sunt absolviți de păcatul de a fi recurs la o acțiune similară, întrucât o eroare nu o justifică pe alta.
Angajamentele internaționale și politica externă a unui stat pot face și trebuie să facă obiectul dezbaterii interne, dar nu se pot transforma în șantaj politic ieftin.
Un alt paradox al evenimentului nefast consemnat joi constă în faptul că, deși este vorba despre acțiunea unilaterală a unui singur partid politic, evenimentul dă măsura iresponsabilității crase a întregii clase politice românești, iresponsabilitate egalată numai de disprețul suveran față de lege.
Prioritățile Apărării naționale nu trebuie să fie conjuncturale sau electorale, existând prevederi juridice care impun existența unor documente oficiale, care să fie asumate de Parlament.
Astfel, președintele trebuie să trimită Parlamentului Strategia de Apărare Națională. La rândul său, Guvernul trebuie să elaboreze Carta Albă a Apărării, iar MApN este obligat să creeze Strategia militară. Nici unul dintre aceste documente fundamentale nu există în prezent, deși Legea 473 din 2004 instituie termene precise privind adoptarea lor.
În acest moment, președintele, Guvernul și MApN se află în ilegalitate, din acest punct de vedere, având complicitatea Legislativului, care, prin comisiile sale specializate, nu a luat nici o poziție față de această situație.
Astfel, întreaga clasă politică autohtonă a întors armele împotriva României.
