Cea mai costisitoare opțiune de apărare americană antirachetă, care ar putea constitui „o capacitate de răspuns în caz de criză”, include mobilizarea unor nave în Marea Neagră, în apropiere de România, se arată într-un studiu al Biroului pentru Buget al Congresului american (CBO). O primă opțiune propusă de Departamentul Apărării, ca parte a eforturilor de protejare a Statelor Unite și a aliaților săi, constă în amplasarea permanentă a zece interceptoare terestre în zone din Polonia, un radar cu raze X în Cehia și un alt radar cu raze X într-o zonă ce urmează să fie determinată, posibil în Azerbaidjan, potrivit unui studiu publicat vineri pe site-ul de Internet al CBO. Conform planurilor actuale, sistemul ar trebui să fie finalizat și amplasat până în 2013. Această opțiune ar costa între nouă și 13 miliarde de dolari.
O altă variantă, cea mai scumpă, care ar costa Statele Unite între 18 și 22 de miliarde de dolari, se referă la o apărare maritimă, prin utilizarea de nave din marina americană dotate cu sistem de apărare antirachetă Aegis, cuprinzând interceptoare de tip SM-3 Block IIA, care sunt preconizate să intre în componența flotei în jurul anului 2015. Aceste nave ar presupune menținerea a doar trei baze, în nord-vestul Mării Negre, în apropiere de România, în nordul Mării Adriatice, aproape de țărmul Italiei, respectiv în Marea Baltică, la nord de Polonia, și ar fi sprijinite de radare mobile cu raze X în Azerbaidjan și Qatar.
CBO a selectat aceste locații pentru a minimiza numărul de baze care ar fi necesar pentru a apăra o arie europeană aproximativ egală cu cea acoperită de celelalte opțiuni. Estimarea costului acestei variante se bazează pe supoziția că acest sistem ar fi folosit ca o apărare permanentă, necesitând operații continue și suficiente nave pentru a menține cele trei baze pe termen nedefinit. Această opțiune ar putea de asemenea reprezenta o viitoare capacitate de răspuns în caz de criză, dacă nici un sistem specializat de apărare antirachetă nu ar fi amplasat în Europa.
Cea de-a treia opțiune, costând între nouă și 13 miliarde de dolari, vizează interceptoare terestre, de tip SM-3 Block IIA, operabile din lansatoare mobile, la două baze americane deja existente: baza aeriană de la Ramstein, din Germania, și cea de la Incirlik, din Turcia. Monitorizarea ar fi asigurată prin radare mobile cu raze X din Azerbaidjan și Qatar. Sistemul ar trebui să fie disponibil în jurul anului 2015. În legătură cu această ipoteză de apărare, CBO menționează posibilitatea de îmbunătățire a capacității de apărare a Europei împotriva rachetelor balistice intercontinentale prin adăugarea unei locații de interceptare în Polonia și a alteia în România, în plus față de cele din Germania și Turcia. Aceste suplimentări ar mări semnificativ aria de acoperire, deși, chiar și în acest caz, unele zone din Europa (sudul Italiei și al Peninsulei Iberice) ar rămâne vulnerabile.
Ultima ipoteză vizează interceptoare terestre de energie cinetică, operabile din lansatoare mobile, la cele două baze americane existente, Ramstein și Incirlik, susținute de radare mobile cu raze X din Azerbaidjan și Qatar. Luând în considerare actualul program de dezvoltare a acestor interceptoare, sistemul nu ar putea fi disponibil probabil înainte de 2018. Această opțiune ar costa între zece și 14 miliarde de dolari.
Studiul subliniază totuși faptul că nici una dintre aceste ipoteze, așa cum au fost ele concepute, nu ar putea apăra toate capitalele țărilor europene din cadrul NATO împotriva tuturor tipurilor de rachetă care le-ar putea ataca. Ankara, capitala Turciei (stat membru NATO) se află în raza de acțiune a rachetei Shahab-3A și alte trei capitale ale unor state membre NATO (Ankara, Atena, Grecia și București, România) se află în raza de acțiune a rachetei de tip Ashura. A doua, a treia și a patra opțiune ar putea apăra orașele menționate împotriva acestor amenințări, dar prima opțiune nu ar acoperi Ankara.
Potrivit CBO, există în prezent două tipuri de amenințări: unul privind „amenințările pe termen scurt” și altul vizând „amenințări viitoare potențiale”. În cadrul primului tip, rachetele pe care Iranul le-a testat sau pretinde că le-a construit, adică Shahab-3, Shahab-3A și Ashura, au o rază de acțiune de aproximativ 2.000 de kilometri sau mai puțin și pot atinge partea sud-estică a Europei, inclusiv zone din Bulgaria, România și Grecia. Amenințările potențiale sunt legate de rachetele pe care Iranul le-ar putea construi sau obține, cum ar fi rachetele balistice cu rază medie de acțiune, pe bază de combustibil lichid, cu o rază de aproximativ 5.000 de kilometri, și rachetele balistice intercontinentale, pe bază de combustibil lichid sau solid, cu raze de acțiune de aproximativ 18.000 și respectiv 12.000 de kilometri. Toate aceste rachete ar putea atinge orice zonă din Europa, iar modelul rachetelor intercontinentale ar putea atinge și Statele Unite.
