Capitala uruie de când se crapă de ziuă și până noaptea târziu. Apoi o liniște relativă ocupă metropola, liniște făcută țăndări doar la trecerea salvărilor. Mașinile care cară bolnavi, unii deșertați direct la morgă, n-au interdicții de țipăt al sirenelor. Salvările, spun bucureștenii, trec din ce în ce mai des noaptea. Doar ele stăpânesc sonor cartierele care se chinuie să adoarmă la loc, retrezite de o altă salvare și apoi de o alta. Poate a luat pe cineva de pe scara ta, dintre prietenii sau rudele tale, poate te-au luat chiar pe tine, dar tu nu mai ai puterea să știi.
În marele parc care desenează cu aleile lui castronul diform al unui lac, castanii au frunzele rare. Una câte una cad, într-o plutire sinuoasă, până când își ocupă locul, parcă anume știut în covorul de aramă. Așa arată, ca un covor de aramă, un cimitir de frunze. Ungaretti cred, marele poet italian, comprima în două versuri tragedia soldaților care merg la război. Soldații, ca frunzele pe crengi, toamna. Citez cu aproximație. N-am la îndemână cartea.
Herăstrăul a adunat puzderie de bucureșteni. Mulți bucureșteni sunt bucureștence. Împing, sub lumina generoasă, landouri cu prunci care nu pricep ce-i cu becul de pe cer care-i orbește. Afară sunt 27 de grade, cu 14 mai multe decât se cuvin într-o zi de noiembrie. O mamă tânără, plecată de cu zori pesemne, e îmbrăcată într-o scurtă de blană. S-a îmbrăcat în acord cu anotimpul din calendar și nu pare, fidelă obișnuinței, să ia în seamă că afară e vară. O alta, în mânecă scurtă, cu o bluză decoltată, râde fericită soarelui, iar hainele groase au înlocuit copilul din landou, coborât la mâna celei care i-a dat viață. Între doi pensionari, pe o bancă stă și cuvântează un minuscul aparat de radio. Sunt știri. O știre pe care urechea mea o captează din zbor e că inflația a ajuns în octombrie la 7,9 la sută, adică 8, adică mai mult decât anul trecut și decât acum doi ani. Inflația nu se ia niciodată în calcul când puterea vorbește de salarii, de pensii, de câștiguri. Amputările, prin inflație, sunt un mizilic. Un mizilic e că varza s-a scumpit și ea pe tarabe, ca și roșiile, ca și cartofii, ca și gutuile. Splendide sunt gutuile toamna. Frunzele lor cad greu, cad ultimele, doborâte de încrâncenările gerului. Dumnezeiești sunt munții de tufănele și crizanteme. Toți le mângâie cu ochii. Puțini le cumpără, spre încruntarea unor florărese țigănci care încearcă o ultimă ademenire prin mișcarea șoldurilor arcuite și a țâțelor pleznind sub bluze.
Și iar marele parc, cu frunzele mutate din castani în covorul care foșnește aspru sub pas. O fetiță, îndrumată de mama ei, colorează o frunză. Creionul lunecă în afara perimetrului de forma unei inimi. Cu blândețe, femeia îi explică pictoriței că frunza se termină acolo. Copilul nu vrea însă ca frunza să se termine unde a decis autorul caietului cu forme de colorat. Frunza, de culoare mov, se întinde pe banca din parc și pe rochia înflorată a mamei care scoate un țipăt disperat. Fetița râde și colorează mai departe universul. Universul, în București, arată primăvăratic în această săptămână. Doar inflația crește, doar prețurile au luat-o razna, doar salariile și pensiile, în nesimțirea lor, nu mai fac doi bani. Doar șomerii, din ce în ce mai mulți, nu-și găsesc locul în această toamnă și poate că nici în toamnele care vor veni. Doar România, zic unii care se recomandă analiști, intră, a intrat, în faliment. Falimentul este atunci când economia nu mai merge și nici viața, chiar, nu mai merge. Doar viața în salvările de noapte mai merge uneori. Iar frunzele, mângâiate de soarele abundent, continuă să se desprindă de ramuri și să lunece spre pământ. Ca România, ca niște soldați care, într-o poezie de Giuseppe Ungaretti, pleacă la război și nu se știe dacă se vor mai întoarce vreodată la iubitele lor sau la copiii lor care desenează frunze.
