Români sortați ca legumele pentru murături



Mi-e imposibil să agreez ideea, cocoțată pe sticlă de postul „Realitatea”, de a-i sorta pe români ca pe legumele de murături, separându-i pe românii mari de cei mici și mijlocii, pentru a reține o așa zisă spumă elitistă, formată din zece bucăți. Trec peste faptul că principalul criteriu de măsurare a performanței celor „Zece pentru România” este notorietatea lor, și nu întotdeauna notorietatea de moment înseamnă performanță. Să ne gândim la artiști, de pildă, a căror calitate, de multe ori, este recunoscută post-mortem. În timpul vieții, ar fi avut vreo șansă Van Gogh să fie băgat în seamă de realizatorul Van Tatulici, la „Zece pentru Olanda”? Dar Eminescu, pe vremea lui, ar fi contat la „Zece pentru România”, secțiunea „Scriitori și publiciști”?
Fiindcă am ajuns pe tarlaua presei, în 2005 a câștigat trofeul Cete Popescu, deși el e mai curând o pildă cum nu trebuie făcută presă. Căci oricât l-ar bubui televiziunile între ele ca pe o minge de oină, oricât l-ar purta profesori securiști prin amfiteatrele universităților și l-ar arăta studenților, Popescu tot un ins toxic pentru jurnalismul românesc rămâne. Bine, s-ar putea obiecta că aceste clasamente rezultă pe baza cercetărilor sociologice, adică masele se pronunță, dar de unde știu masele bunăoară care-s regulile jurnalistice după care trebuie scris un pamflet sau un editorial? Să mai continuu cu faptul că, în același an 2005, la categoria „miniștri și parlamentari”, a câștigat Mona Muscă, dispărută apoi și repede uitată, de parcă ar fi fost un dinozaur de proastă calitate?
Cred că secretul unei țări sănătoase nu e să aibă staruri cu nemiluita în toate domeniile, ci să aibă inși care să-și facă bine și onest treaba. Sunt condeieri în provincie, de pildă, care scriu mult mai bine decât CTP, dar nu beneficiază de mediatizarea acestuia și nu intră în niciun clasament. Mai am un exemplu de ceea ce înseamnă „Zece pentru România”, un exemplu de data asta personal.
În urmă cu un deceniu, am fost supus unei intervenții chirurgicale. Fiind efectuată printr-o metodă de pe vremea lui Pazvante, operația s-a rupt după câteva zile, astfel că a trebuit s-o refac. Pe medicul care m-a operat în dorul lelii, nu l-am mai văzut decât peste câțiva ani. Era clasat la „Zece pentru România”, pe podiumul celor mai buni chirurgi.