Am văzut vara asta la Chișinău și la Cernăuți cozi furioase de oameni, bătrâni în soare la coadă pentru tinerii lor, soți care nu reușesc să obțină vize pentru nevestele lor, mame care și-au lăsat copiii cu bunicii din partea tatălui și acum nu reușesc să se înapoieze la ei, toți împingându-se în cozi informe, primitive, unde adesea celor mai slabi li se face rău și vine Salvarea, sub privirile indiferente ale poliției locale. Viza pentru România a ajuns un lucru de preț.
Ca să călătorești în România, dacă ești român de peste hotare sau de fapt dacă ești oricine care vrea să vină la noi, ai nevoie de invitație autentificată la notar din partea unui rezident sau a unei instituții care se oferă să-ți plătescă cheltuielile, bilet deja luat de transport, un pașaport valabil și o asigurare medicală. Dacă ești rezident al Republicii Moldova, viza nu costă nimic. Dacă locuiești în Ucraina, și nu în județele de lângă frontieră, te costă 10 dolari. Totul pare simplu și ușor de făcut. Cu toate astea, o barieră veritabilă s-a ridicat între noi și oamenii care au rămas de partea cealaltă a frontierei odată cu intrarea României în Europa. Să explic de ce.
Categoria cea mai mare de oameni care au afinități cu România nu sunt tinerii, ci oamenii cei mai în vârstă. Cei care au supraviețuit războiului, deportărilor și Uniunii Sovietice au peste șaptezeci de ani. În general au rude în România, pe cei din familia lor care au reușit să plece la vreme. Dar acești pensionari basarabeni sau ucraineni (dacă trăiesc în Bucovina, sau Bugeac, sau Transcarpația) au fost cei mai loviți de tranziția economică din aceste țări. Au pensii de sub cinzeci de dolari. Asta înseamnă cu nu pot plăti o pensie întreagă ca să obțină un buletin, și apoi încă una pentru un pașaport, și pe urmă vreo două ca să călătorească de două ori la consulat, o dată ca să se treacă pe faimoasa listă și o dată ca să își ia viza. Asta face minim 150 de euro, chiar dacă viza e gratis. Așa că îi găsești în grădinile lor, sub vișini, cu pașaportul pe care încă scrie CCCP, cu un timbruleț adăugat care spune că sunt cetățeni ai Republicii Moldova sau Ucrainei, act cu care nu mai pot călători nicăieri. Granița Europei s-a tras între ei și noi.
Dincolo de bătrânii noștri, care au pierdut România pentru a treia oară în ultima sută de ani când am intrat noi în UE, există tinerii pentru care viza noastră este doar o cale spre un loc de muncă în Europa. Sunt mulți. Piața, ca și autoritățile românești au răspuns cum s-au priceput acestei enorme creșteri a cererii. Nu ai rude în România, ți se găsesc, o invitație costă 20 de euro, nu e mult, dat fiind că o parte ia notarul. Capacitatea de a da vize a crescut enorm, la Chișinău se dau sute pe zi. La Cernăuți, supărarea pe consulatul nostru e mare. Nu se acceptă să vină un singur om din sat cu pașapoartele tuturor celorlalți, și asta crește costurile enorm. Se dau vize pe doar șase luni și trebuie să o iei mereu de la capăt. Cine trece des își umple imediat paginile de pașaport și trebuie să își ia altul. Soluția, clară, ar fi vize pe cinci ani, cum dau americanii, pentru zece la cei care nu creează probleme.
Deși recunosc efortul autorităților noastre, imaginile din afara acestor consulate nu ne fac cinste. Câteva simple instrumente ar putea rezolva masa informă de oameni care se bat pentru o viză, de exemplu crearea unui culoar de o singură persoană, ca la aeroport, un rând de automate care distribuie bilete cu număr de intrare, ca la mările agenții de travel, lucruri elementare dar care ar mai scădea dezordinea și aerul frapant de lipsă de civilizație care înconjoară consulatele noastre. Fie organizarea e punctul nostru slab, fie unii mai scot ceva din asta, altfel nu îmi explic de ce cererea de vize pentru România arată ca un asalt asupra frontierelor noastre.
