Mănăstirea Sucevița, „testamentul artei moldovenești din secolul al XVI-lea“, așa cum a apreciat-o cercetătorul francez Paul Henry, monument înscris pe lista patrimoniului cultural UNESCO, cu pictura exterioară cel mai bine păstrată dintre bisericile moldovenești zugrăvite pe dinafară, are și o legendă dăltuită în piatră.
„Se ivi, prin aceste locuri sălbatice, o tânără nevastă româncă, cu un car tras de bivoli înjugați”
Pe contrafortul estic al turnului clopotniță din colțul zidului de incintă, la înălțime, poate fi zărit un chip cioplit care se avântă din muchia de piatră, un cap de femeie cu față rotundă și păr împletit.
Până a fi ctitoria de piatră a Movileștilor, așezarea monahală de la Sucevița și-a avut începutul într-un modest schit de lemn, atribuit călugărului Pahomie.
Atunci când schitul n-a mai satisfăcut nevoile obștii și s-a dorit ridicarea unei biserici din piatră, „când bieții călugări, călăuziți de mult lăudabila lor dorință, își frământau mintea cum și în ce chip să facă, ca să-și vadă cu ochii visul împlinit – așa cum scrie preotul cărturar Dimitrie Dan – se ivi, prin aceste locuri sălbatice, o tânără nevastă româncă, cu un car tras de bivoli înjugați”.
„Nu și-a cruțat nici sănătatea, nici averea, ci a cărat tot mereu, fără întrerupere…”
Femeia, care „veni înaintea soborului mănăstirii”, și-a oferit ajutorul pentru a aduce cu carul și bivolii ei „piatra și tot materialul trebuincios pentru o mănăstire zidită”, nedorind drept răsplată decât, după moarte, „să fie înmormântată în locul ctitorilor din biserica cea nouă”.
Așa că soborul, cum spune Dimitrie Dan, „după mai multe și îndelungate sfătuiri și chibzuiri, făgădui nevestei că fierbintea ei dorință va fi împlinită”, iar femeia („Românca”, așa cum a nemurit-o legenda pentru că nu i s-a păstrat numele) s-a prins la treabă și vreme de 30 de ani „nu și-a cruțat nici sănătatea, nici averea, ci a cărat tot mereu, fără întrerupere, afară de duminici și sărbători, tot materialul trebuincios pentru o astfel de clădire măreață”.
„Sinodul episcopilor… hotărî că răposatei nu i se cuvine înmormântarea ctitorilor în biserică…”
Se spune că după ce biserica a fost ridicată, femeia s-a stins, iar soborul mănăstiresc, care trebuia să-i împlinească făgăduința de a o înmormânta în sfântul lăcaș, „întrebă de mitropolitul și episcopul țării ori de dau învoirea ca să fie îngropată în biserică, după cum dorise”.
„Sinodul episcopilor – scrie Dimitrie Dan – adunat, însă, hotărî că răposatei nu i se cuvine înmormântarea ctitorilor în biserică, dar orândui ca amintirea ei să rămână veșnic neștearsă și strâns legată de zidirea mănăstirii, prin aceea ca chipul nevestei să se cioplească în piatră și să se așeze într-un colț de la unul din cele patru turnuri din zidul care înconjură mănăstirea. Și așa se și făcu”.
„Chipul nevestei Românce… s-a săpat în piatră și s-a așezat în vârful contrafortului estic…”
„Chipul nevestei Românce – spune preotul cărturar – al cărei nume însă tradiția nu l-a păstrat, s-a săpat în piatră și s-a așezat în vârful contrafortului estic, care sprijinește turnul-clopotniță, aflător la apus – miază-noapte, în zidul care înconjură mănăstirea”.
Și pentru că Dimitrie Dan a consemnat în scrierile sale că „acoperindu-se clopotnița cu eternit, s-a ridicat acoperământul contrafortului celui cu chipul femeii ceva pre sus, așa că astăzi din acel chip se vede numai o jumătate de cap”, la început de secol XX „comisiunea monumentelor istorice a dispus îndreptarea acelei scăderi, ca bustul femeii să fie vizibil”.
Iată cum legenda devine istorie prin chipul Româncei din muchia zidului de la Sucevița.
