Suferința este văzută în lumini diferite și rezultate la fel de diferite de la persoană la persoană. Timpul suferinței poate fi convertit de cel suferind într-un timp al sensibilizării, al apropierii de Dumnezeu, al evaluării propriei libertăți, al introspecției, al meditației și al consimțirii în a-L primi în suflet pe Dumnezeu Cel iubitor.
Unii, precum consolatorii maligni ai lui Iov, vor considera întotdeauna că suferința este o marcă a respingerii sau a pedepsei divine. Pentru ei, suferința pare a fi o veste fără îndoială rea. Pare a arăta că cei cuprinși de ea sunt îndepărtați de la fața lui Dumnezeu. Dar suferința este văzută în creștinism ca o pecete potențială a bunăvoinței, a dragostei și a prezenței lui Dumnezeu.
Suferința nu înseamnă neapărat că ne-am îndepărtat de Dumnezeu
Suferința nu înseamnă neapărat că ne-am îndepărtat de Dumnezeu; poate însemna că suntem atrași mai aproape de El și ne este îngăduit ca să trecem printr-o experiență ce va înlătura ultimele bariere sau obstacole dintre noi și El. Prin amara experiență a „ghimpelui din carne” a învățat Sfântul Apostol Pavel cea mai importantă dintre toate lecțiile spirituale – că slava lui Dumnezeu îi era suficientă, că puterea lui Dumnezeu se desăvârșește în slăbiciunea umană (II Cor. 12, 7-10). Suferința este un instrument prin care Dumnezeu ne poate curăți de satisfacția de sine și de autoamăgire și ne poate ajuta să facem față slăbiciunii noastre prin puterea Lui, ca să putem mărturisi împreună cu Sfântul Apostol Pavel că „toate le pot în Hristos Cel care mă întărește” (Filip. 4, 13).
Cine este hotărât să nu vadă nici un sens în suferință nu va învăța nimic din această experiență. Dar cine crede că Dumnezeu poate folosi suferința în favoarea lui, să vorbească în ea și prin ea, va fi deschis în a vedea mâna lui Dumnezeu la lucru în această nenorocire. Pentru creștini, Dumnezeu lucrează la fel de mult prin eșec ca și prin succes, prin suferință la fel de mult ca și prin bucurie. Cuvioșii Părinți, atinși de nenumărate boli, mulțumeau lui Dumnezeu și le considerau pe acestea ca fiind „iubirile lui Dumnezeu”.
Suferința fizică
În acest sens, Cuviosul Părinte Porfirie menționează: „Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat multe boli (traducătorul cărții menționa că părintele a suferit de următoarele boli: infarct miocardic, insuficiență renală cronică, ulcer cu nișă – cu repetate gastroragii, cataractă, herpes zosterial pe față, dermatită stafilococică pe mână, hernie inghinală – cu dese strangulări, gușă endemică cronică, adenom la hipofiză – n.n.). De multe ori îi spun: „Hristoase al meu, iubirea Ta nu are hotar!” E o minune cum de mai trăiesc. Printre alte boli ale mele, am și cancer la hipofiză. S-a făcut acolo o tumoare care crește și apasă pe nervul optic. De-asta nu mai văd acum. Mă doare înfricoșător. Mă rog, însă, ridicând Crucea lui Hristos cu răbdare. Vedeți inima mea cum este? S-a mărit, nu mai este cum era. Este tot din pricina cancerului la cap. Și cu cât merg, o să se înrăutățească. Se va mai mări, o să-mi fie greu să vorbesc. Mă doare mult, sufăr, dar este foarte frumoasă boala mea. O simt ca iubire a lui Hristos. Mă străpung la inimă și mulțumesc lui Dumnezeu. Este pentru păcatele mele. Sunt păcătos și Dumnezeu Se străduiește să mă curățească (se vede aici marea smerenie a acestui cuvios părinte îmbunătățit duhovnicește și harismatic – n.n.).
Atunci când eram de șaisprezece ani, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dea o boală grea, un cancer, ca să mă doară pentru iubirea Lui și să-L slăvesc în durere. Multă vreme m-am rugat așa. Dar Bătrânul meu mi-a spus că asta este egoism și astfel Îl constrâng pe Dumnezeu. Dumnezeu știe ce-o să facă. Așa că n-am mai stăruit. Vedeți însă că Dumnezeu n-a uitat cererea mea și mi-a dat această binefacere după atâția ani!
Care este rolul pozitiv al suferinței în viețile noastre?
Acum nu-L rog pe Dumnezeu să-mi ia ce I-am cerut. Mă bucur că o am, ca să fiu și eu părtaș la Patimile Lui, din multa mea iubire. Am certarea lui Dumnezeu. „Căci pe cine îl iubește, Domnul îl ceartă” (Evr. 12, 6). Boala mea este o deosebită bunăvoință a lui Dumnezeu, Care mă cheamă să pătrund în taina iubirii Lui și prin harul Lui să mă străduiesc să-I răspund. Dar eu nu sunt vrednic. (…) Pentru aceasta nu mă rog ca să mă facă Dumnezeu bine. Mă rog să mă facă mai bun. Sunt încredințat că Dumnezeu știe că mă rog. Însă mă rog pentru sufletul meu, ca să-mi ierte păcatele. Nu iau medicamente, nici n-am mers la operație, nici la analize. O să-L las pe Dumnezeu să rânduiască” (Ne vorbește părintele Porfirie, pp. 367-369).
Deseori ne răsună în urechi sau ne frământă mintea următoarea întrebare: Care este rolul pozitiv al suferinței în viețile noastre? Într-un sens logic sau filosofic, faptul suferinței este neutru. Ceea ce importă cu adevărat este finalitatea acesteia – atât în privința modului în care o înțelegem, cât și a modului în care îi permitem să ne afecteze.
Suferința elimină „iluziile de securitate și nemurire care par a prevala în afara credinței creștine. Decojește spoiala de siguranță care poate acționa ca o barieră atât de puternică în fața Evangheliei. Slăbind trupul, suferința facilitează acțiunea sufletului, mistuit poate de amintirea purității pierdute” (Alister McGrath, Suffering, 1992, p. 80).
Suferința poate conduce la o perfecționare sau la o desăvârșire a credinței. Trebuie doar să ne deschidem lui Dumnezeu, să explorăm ceea ce ne-ar putea transmite El prin experiența dureroasă prin care trecem. Să învățăm să gândim pozitiv, creativ și pios față de ceea ce experimentăm, iar nădejdea în Dumnezeu Proniatorul să nu fie zdruncinată de nimic. Suferința nu este un rău absolut, un rău care izolează, separă și însingurează, ci dimpotrivă, ea poate naște legături interumane și comuniune cu ceilalți semeni ai noștri.
(sursa: Ziarul Lumina, Diac. Liviu Petcu)
