Rolul Sfintei Cruci în viața credincioșilor

„Vorbirea despre Cruce, spune Sfântul Apostol Pavel, pentru cei pieritori este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (Corinteni 1, 18). Prezența sfințitoare a crucii în viața noastră aduce cu sine binecuvântarea Stăpânului care de bunăvoie S-a lăsat răstignit pe lemnul ei pentru ca pe noi să ne ridice în locul de unde, prin lemnul pomului oprit, am fost odinioară alungați.
Semnul Sfintei Cruci definește expresia vizuală a unor realități pe care, mai înainte de toate, le poate semnifica. Știm că nu numai Iisus a fost răstignit pe cruce. N-a fost El nici primul, nici ultimul. Chiar în același timp cu El au mai fost răstigniți doi tâlhari. Știm că până la Hristos crucea a fost socotită nu numai ca instrument de execuție, ci și ca obiect de batjocură. Atunci, cum se face că acest obiect de batjocură a devenit „puterea lui Dumnezeu”, cum zice Sfântul Apostol Pavel. Explicația este simplă: a devenit obiect de închinare pentru că pe ea a fost răstignit Fiul lui Dumnezeu. Și pentru că El a înviat. Așa a transformat El crucea din semn al morții și al batjocurii în semn al învierii, în semn al biruinței asupra morții.
Definirea identității prin cruce
Întrucât pe ea s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu, crucea a devenit emblema creștinismului, semnul lui Hristos și semnul solidarizării noastre cu El, semnificând identitatea noastră creștină. Cel care își face cruce își mărturisește identitatea, ca și cum ar spune prin cuvinte: „Eu sunt creștin”. În vechime, când se întâlneau creștinii, în lumea păgână, care i-a prigonit până în secolul IV, și trebuiau să se recunoască între ei, foloseau ca parolă semnul crucii, pe care îl desenau cu bastonul pe nisip sau își făceau semnul crucii cu limba în cerul gurii. Această pecetluire aducea pe creștin în ordinea divină, câmpul sacru, în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru relevanța acestui aspect, aduc în actualitate o veche tradiție care se mai păstra în satul meu. Atunci când se năștea un copil, mama și toți ai casei îl priveau cu un fel de teamă misterioasă, aproape că ezitau să-l atingă înainte de a fi botezat și însemnat cu semnul crucii. De aceea ei așteptau cu mare nerăbdare să treacă sorocul de 40 de zile, după care îl botezau negreșit, fără amânare. Rămas nebotezat, acel prunc era socotit în afara rânduielilor firești, un fel de străin, pentru că era în afara sacrului, la dispoziția duhurilor rele. Botezul îl abilitează pentru bine, îl umanizează, îl pogoară pe pământ, îi dă un nume și o cruce. Cu alte cuvinte, semnul crucii este și o reînnoire periodică a botezului.
Prin semnul crucii intrăm în curtea interioară a Bisericii, a Ortodoxiei, în care fiecare își declină identitatea: își face cruce. Când trecem prin fața unei biserici, când auzim clopotul sau toaca, când trecem pe lângă un cortegiu funerar, când tună și când fulgeră, când plouă cu grindină, când ne așezăm la masă, când ne sculăm de la masă, când începem lucrul, când plecăm într-o călătorie, când ni se vorbește de nenorocirea cuiva, noi, creștinii, ne facem semnul crucii. Semn că aparținem unui destin în care sacrul, câmpul sfințeniei, ne ocrotește.
Semnul Sfintei Cruci în rânduiala liturgică
Prin însemnarea cu semnul Sfintei Cruci în biserică, la slujbă, credinciosul, dacă este mirean, are sentimentul că participă și el, organic, ca oficiant la actul sfânt. El însoțește cuvintele preotului și pe cele ale arhiereului și prin însemnarea cu semnul crucii la momentele cele mai importante. Când preotul se roagă, să zicem pentru orașul sau țara noastră, toți cei prezenți se înscriu imediat în rugăciune, prin semnul crucii, și se simt ca și cum au rostit-o ei.
Când preotul face asupra lor semnul crucii cu mâna, sau cu o cruce, cei prezenți se înseninează automat și ei cu semnul crucii, ca și cum ar prinde-o din zborul în care o trimite cel ce oficiază și și-ar însuși-o pentru fiecare dintre ei. Când preotul își face el însuși cruce în diverse momente, credincioșii îl invită imediat ca și când ar vrea să-l ajute în rugăciunea lui interioară sau în cea rostită. Când trece pe lângă o biserică, credinciosul se oprește și își face semnul crucii. Prin această mărturie, el arată mai departe că rânduiala creștină trebuie respectată cu strictețe. Căci cum poți să treci pe lângă Dumnezeu fără să-l saluți? – se întreba părintele Teofil. E scris asta în vreo carte? E vreo poruncă biblică?
Nu, nici vorbă. E o problemă de cuviință creștină, de bun-simț: Să-l saluți pe Dumnezeu când treci prin fața casei Lui. Până la urmă, credinciosul ortodox face acest lucru nu pentru că e ortodox, ci pentru că așa simte el ca om că e normal să facă atunci când trece pe lângă locul, pe lângă edificiul în care știe el că locuiește Dumnezeu.
Creștinul știe că lui Dumnezeu i se poate închina pretutindeni. Știe însă foarte bine că există un loc în care Dumnezeu stă și așteaptă. Acel loc e Biserica în care Mântuitorul este prezent în chip real la fiecare slujire a Sfintei Liturghii.
Îndumnezeirea prin cruce
Când ne însemnăm la frunte, cerem lui Dumnezeu ajutor pentru mintea noastră, pentru luminarea gândurilor noastre. Gândirea corectă, limpede, sinceră este condiția primordială a corectitudinii faptelor noastre. Gândirea pătrunsă de credință e semnul acceptării criteriilor de sus, adică a orientării noastre potrivit poruncilor divine. De aceea punem cele trei degete, în numele Sfintei Treimi, mai întâi la frunte. Le punem apoi la piept, cerând lui Dumnezeu să ne dea inimă bună sau, cum spune Sfântul Apostol Pavel, să ne dea „simțirea lui Hristos” și, bineînțeles, sănătatea trupului. Le punem apoi la umeri, ca să cerem lui Dumnezeu să ne întărească brațele pentru a putea câștiga prin muncă pâinea cea de toate zilele și pentru a ne agonisi toate cele de trebuință vieții. În felul acesta ne simțim mintea, inima și brațele, gândirea, simțirea și puterea lor sub ocrotire divină.
Cât despre cele patru brațe ale crucii, acestea simbolizează cele patru unghiuri sau cele patru zări ale pământului. Biserica creștină fiind universală, însăși zidirea ei în forma semnului crucii ne arată că prin ea este vie și lucrătoare jertfa cea de pe cruce a Mântuitorului Hristos, iar Biserica devine astfel o nesfârșită cruce întinsă peste veacuri și locuri, prin care devine cu putință comuniunea oamenilor cu Dumnezeu.
Dobândirea Împărăției cerești prin Sfânta Cruce
Ori de câte ori vedem crucea și ne însemnăm cu ea, trebuie să ne aducem aminte de Învierea Mântuitorului Iisus și de învierea noastră. Crucea este mai mult decât un semn și decât un simbol. Semnul și gestul închinării reprezintă mărturia unei stări de suflet, a unei stări de minte, a unei clipe de viață. E sinteza cea mai scurtă cu putință a unui sistem de gândire și de plasare în univers, în viață și în moarte.
„Crucii Tale ne închinăm Hristoase și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim”, este cântarea cu caracter de imn pe care o rostim noi la toate sărbătorile dedicate Sfintei Cruci. Este în această rostire un tâlc profund al asumării crucii de către noi toți. Nu este o asumare în disperare sau resemnare, ci este o asumare în speranță. În speranța Învierii.
Semnul Crucii ne duce cu gândul că, de fapt, nu crucea e ultima, ci Învierea! În această perspectivă, asumarea senină a crucii nu este un act de lașitate, ci actul ultimului curaj, al ultimei îndrăzneli, cu ochii spre bucuria Învierii. Amin!
(Ziarul Lumina)