Există în psihopedagogie un principiu conform căruia dacă manifești credința că o persoană este capabilă de progres și dai de înțeles acest lucru persoanei respective, chiar așa se va întâmpla: ceea ce ai „profețit” în legătură cu evoluția subiectului devine o realitate.
Principiul „descoperit” în secolul XX nu este decât o raționalizare și o aplicare în educație a unui crez mai vechi, ce a fost cunoscut încă din zorii umanității. Mai mult, el a intrat în conștiința culturală a omenirii sub forma unui mit (o formă de generalizare a cunoașterii): mitul Pygmalion. Despre ce este vorba? Conform spuselor lui Ovidiu, Pygmalion a fost un talentat sculptor din Cipru care se hotărâse să rămână necăsătorit, tocmai pentru a se dedica artei sale. Numai că talentul său i-a jucat o festă, a realizat o sculptură din fildeș, reprezentând o femeie atât de frumoasă, încât Pygmalion a căzut pradă propriei plăsmuiri și s-a îndrăgostit de „arătarea” creată chiar de el. Atât de tare s-a îndrăgostit de creația sa încât Afrodita, zeiței iubirii, a înviat-o, de dragul acestui creator. Motivul nu avea cum să nu fie exploatat în literatură. Este cazul lui G. B. Shaw care, în „My fair lady”, își construiește piesa pe acest motiv: un ambițios profesor de fonetică, prin tactici logopedice, discursive și situaționale abile, crede că dintr-o simplă florăreasă se poate ivi o vorbitoare și o lady de cea mai înaltă clasă. Și asta datorită reprezentărilor din exterior, care o stimulează și o ridică din punct de vedere comportamental și cultural, dar și progreselor evidente ale protagonistei, generate tocmai de aceste așteptări. În fond, se acreditează ideea că felul cum este tratat un subiect este foarte important pentru evoluția sa. Simpla credință că o persoană este capabilă de lucruri mărețe are darul de a instaura la acea persoană predispoziții în acord cu încrederea avansată.
Intuițiile evocate de mit și de literatură trebuiau demonstrate și riguros științific. Este ceea ce fac Rosenthal și Jacobson, într-o lucrare de psihologie școlară devenită celebră. Aceștia demonstrează, cu probe și prin experiment empiric, că așteptările unui profesor cu privire la realizările unui elev se dovedesc a fi motivante pentru un elev, chiar dacă acestea nu sunt evidente încă de la început. Autorii invocați aleg la întâmplare un eșantion de 20% dintre elevii unei școli și induc profesorilor care lucrează cu ei ideea că aceștia că sunt capabili de progrese rapide. După câteva luni, se demonstrează că elevii respectivilor profesori au rezultate superioare, comparativ cu un grup de control, căruia nu i s-a „profețit” așa ceva. Și profesorii, și elevii s-au străduit să demonstreze ceea ce se aștepta de la ei.
Previziunea nu este neutră în raport cu realitatea dată. Ea „dictează” acelei realități să se plieze în acord cu ceea ce se anticipează. Atitudinile noastre față de ceea ce urmează fac ca faptele ce se ivesc să se conformeze liniilor imaginate inițial. Gândind despre noi că putem face una sau alta, e deja un început cât se poate de „real” al faptului gândit. Văzând în altul posibilitatea unei împliniri, îl „somăm” pe acesta să se conformeze viziunii pe care i-o „aplicăm”.
La nivel de practică școlară, consecințele acestui efect sunt evidente. Știm din experiența proprie cât de bine ne simțim când profesorul ne mângâie pe frunte și pune pe seama noastră realizări pe care nu știam că suntem în stare să le probăm. Cât de insensibili am fi, tot ne lăsăm modelați de aceste „avansuri” axiologice. Este fapt concludent că aprecierea rezultatelor obținute de un elev este influențată de părerea pe care profesorul și-a format-o despre capacitățile acestuia, părere care se cere a fi mereu alimentată. Într-un fel, ca și în mitologia greacă, ideile și opiniile evaluatorului determină apariția fenomenului. Profețiile, odată emise, au șanse mari să se auto-împlinească. Spunându-i unui elev, zi de zi, că nu este capabil de reușite, că este „indolent” și „prost”, realitatea pronunțată are darul de a se ivi.
Orice profesor își formează despre elevii săi anumite impresii în legătură cu posibilitățile acestora. Până la urmă, aceste păreri vor influența, inconștient sau nu, comportamentul și randamentele elevilor. Așadar, profesori, aveți grijă ce gândiți sau ce vă imaginați despre elevii pe care îi educați!
(Prof. univ. Constantin CUCOȘ, sursa: Ziarul Lumina)
