Rolul familiei preotului în viața parohiei

Familia creștină este instituția care a asigurat în toate timpurile și asigură și astăzi frumusețea morală, armonia spirituală și desfășurarea vieții normale a credincioșilor în cadrul Bisericii lui Iisus Hristos. Familia este locul în care fiecare membru al ei își găsește mângâiere, contribuind esențial la fericirea copiilor prin educația pe care aceștia o primesc de la părinți.
Astfel, în familia creștină, îndatoririle esențiale ale membrilor ei sunt bine precizate, acestea trebuind să fie respectate pentru sănătatea și trăinicia familiei. Acestea sunt: asigurarea trăiniciei și durabilității familiei de către soți; nașterea de prunci; creșterea și educarea copiilor. Dacă aceste îndatoriri se cer a fi respectate de soții creștini, ele trebuie să fie actualizate cu atât mai mult în familia preotului care este cel dintâi exemplu în parohie și model de viață creștină.
Una din multiplele crize prin care trecem este și aceea a familiei, astăzi mai mult ca niciodată atacată de diferite curente, practici, idei ce atentează la baza ei. Familia este mica Biserică în sens creștin, acolo se cultivă primele semințe ale credinței, primele virtuți și locul unde sentimentele, voința, respectul și-au avut dintotdeauna poziția cea mai înaltă în formarea caracterelor.
Cele mai frumoase amintiri le păstrăm din copilărie, limbajul pe care-l folosim pentru comunicare îl învățăm prin imitare și repetare în familie, abia în școală învățăm logic, utilizând regulile gramaticale.
Familia preotului, stâlp de lumină în timpuri întunecate
Un rol determinant îl are astăzi familia preotului ortodox, care și ea este asaltată de ispite și încercări specifice timpului pe care-l trăim. Alegerea slujirii a două altare, cel al micii familii unde preotul este și soț și tată, și cel al Bisericii unde preotul este părinte, îndrumător și mijlocitor către Dumnezeu pentru sine, pentru propria familie, pentru toți fiii și fiicele din parohia lui, pentru toată lumea, necesită dublă responsabilitate, jertfelnicie și mult curaj de a fi stâlp de lumină în timpuri întunecate.
Căsătoria preotului ortodox creează datorii mai mari decât pentru ceilalți credincioși, el trebuind să justifice familia sa mai ales din punct de vedere religios-moral, printr-o viață de familie exemplară și edificatoare.
Este adevărat că viața de familie creează preotului căsătorit o serie de probleme, greutăți și sarcini cărora trebuie să le facă față. Atât soția, cât și copiii trebuie să fie înconjurați cu atenție, cu dragostea necesară și cu grijă. Reprezintă toate acestea dezavantaje?
Dimpotrivă, se consideră că preotul căsătorit este mai apt, mai capabil și mai destoinic pentru îndeplinirea misiunii sale de păstor decât cel necăsătorit.
Activitatea preotului de conducere duhovnicească a credincioșilor trebuie să înceapă întotdeauna cu propria familie, cu soția și copiii; mai mult decât alți credincioși, trebuie să fie catehizați și moralizați pentru a fi cu adevărat un model de viață creștină.
Începând apostolatul preotului cu familia sa, el nu trebuie s-o neglijeze în timp, întrucât de stadiul ei de creștere duhovnicească depinde în mare măsură reușita preotului în chemarea specială a slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor și conducerea acestora pe calea mântuirii.
Familia preotului este prima sa carte de vizită
Familia preotului este un aluat care dospește întreaga frământătură, pentru că exemplul, mai mult decât cuvântul, convinge și transformă. De asemenea, prin familie, preotul se integrează mai adânc și mai trainic în viața socială a parohiei. Familia preotului este un model oferit parohiei și lumii.
Se poate spune, de asemenea, că familia preotului constituie pentru el un factor de legătură între el și parohie, un mijloc de întărire a raporturilor sale cu enoriașii, mai ales cu cei care nu frecventează biserica. Atât prin soție, cât și prin copii, preotul își menține relațiile sale de la om la om prin legăturile personale ale soției, cât și a legăturilor cu colegii copiilor săi, astfel ajungând la părinții acestora.
Desfășurarea unor activități incompatibile cu slujirea preoțească este interzisă membrilor familiei preotului; în mod indirect, și preotul este asociat acestora. Mai ales când rezultatele financiare conduc spre opulență, criticarea întregii familii de către comunitate devine o perspectivă certă (chiar dacă preotul se declară neimplicat).
Casa preotului trebuie să fie „pârga parohiei, pârga Bisericii, început și model de casă creștină, de comunitate creștină, de obște credincioasă, de viață religioasă-morală”; familia preotului este prima sa carte de vizită care contribuie decisiv în activitatea pastorală. Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel, face o asemănare firească sub aspect moral între casa creștină și cea a preotului, toți creștinii trebuind să-și conducă cu moralitate casa: „Iar dacă cineva nu poartă grijă de ai săi, și mai ales de cei ai casei, s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios” (I Tim. V, 8). Cu atât mai mult clericul, „având copii ascultători cu toată bunăcuviința” ( I Tim. III, 4), trebuie să conducă cu toată responsabilitatea, înțelepciunea și puterea exemplului comunitatea locală pentru care a fost rânduit de episcopul său.
Soția preotului să fie conștientă de toate greutățile preoției
Dacă preotul în calitatea sa de părinte al propriei familii nu reușește să conducă bine și cu bunăcuviință pe membrii acesteia, care trebuie să fie pildă și îndemn pentru ceilalți, cum va putea unul ca acesta să-i conducă pe credincioșii săi pe calea mântuirii, cu credință și cu dragoste? Cu privire la un astfel de cleric, Sfântul Apostol Pavel întreabă: „Iar de nu știe cineva casa sa să și-o chivernisească, cum va purta de grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (I Tim. III, 12).
Un aport foarte important în realizarea acestor deziderate îl are soția preotului. În primul rând preoteasa trebuie să reprezinte un real sprijin pentru soțul ei. După cuvintele înțeleptului Solomon „cel ce găsește o femeie bună află un lucru de mare preț” și pentru preot, o femeie virtuoasă este ajutor și bucurie omenească și duhovnicească, lucrând împreună, în comuniune, la mântuirea proprie și a credincioșilor încredințați preotului.
Așa cum se cere preotului vocație pentru misiunea lui, tot așa soția lui trebuie să posede o chemare tainică de a fi soție de preot și mamă pentru parohie.
Soția preotului trebuie să fie conștientă de toate greutățile preoției și de munca la care este chemată alături de preot, împărțind alături de acesta atât lipsurile și grijile, cât și mulțumirile sufletești pentru lucrarea lor.
Ea trebuie să fie vrednică de chemarea sa alături de preot, putând în multe cazuri să fie îndreptar lui și nu sminteală sau să-l determine pe acesta să săvârșească fapte rele pentru unele capricii ale ei.
Multe defecte pot fi îndreptate de o soție motivată și responsabilă, mai ales atunci când preotul alunecă spre latura lumească a vieții, neglijând misiunea sa de slujitor al lui Dumnezeu. Astfel, atunci când preotul se implică în certuri cu credincioșii sau urmărește numai interesele materiale proprii și înclină în privința slujirii spre formalism și superficialitate, soția poate să-l corecteze în comportament.
(† Corneliu Episcopul Hușilor)