După Înălțarea Domnului, apostolii s-au întors, cum se spune în evanghelie, „cu bucurie mare” (Luca 24,52). Domnul știa ce fel de bucurie le-a dat, și sufletul lor trăia această bucurie.
Prima lor bucurie era aceea că au cunoscut pe adevăratul domn, Iisus Hristos. A doua bucurie, că l-au iubit. A treia, că au cunoscut viața cea veșnică și cerească. Și a patra bucurie, că doreau mântuirea lumii ca și a lor înșiși.
În sfârșit, ei se bucurau că au cunoscut pe duhul sfânt și vedeau cum lucra el în ei. Apostolii umblau pe pământ și spuneau noroadelor cuvânt despre Domnul și despre împărăția cerurilor, dar sufletele lor tânjeau și însetau să vadă pe Domnul cel iubit și de aceea ei nu se temeau de moarte, ci mergeau cu bucurie în întâmpinarea ei și, dacă doreau să trăiască pe pământ era numai pentru norodul pe care-l iubeau.
Apostolii iubeau pe Domnul și de aceea nu se temeau de nici o suferință. Ei iubeau pe Domnul, dar iubeau și norodul, și această iubire înlătură de la ei orice frică. Nu se temeau nici de chinuri nici de moarte și de aceea domnul i-a trimis în lume ca să lumineze pe oameni.
Până în ziua de astăzi sunt monahi care au experiența iubirii dumnezeiești și năzuiesc după ea ziua și noaptea. Și ei ajută lumea prin rugăciune și scrieri. Dar această sarcină apasă mai mult asupra pastorilor bisericii, care poartă în ei un har atât de mare, că dacă oamenii ar putea vedea slava acestui har, lumea întreagă s-ar minuna de el; dar Domnul a ascuns-o, ca slujitorii lui să nu se trufească, ci să se mântuiască în smerenie.
Domnul cheamă episcopi să păstorească turma sa și le dă în dar harul Sfântului Duh. Duhul Sfânt a așezat în Biserică episcopi (faptele apostolilor 20,28), și în Duhul Sfânt ei au puterea de a lega și de a dezlega păcatele (Ioan 20,21-22). Iar noi suntem oile Domnului, pe care el le-a iubit până la capăt (Ioan 13,1), și ne-a dat pe sfinții păstori.
Ei sunt moștenitorii apostolilor și, după harul dat lor, ne duc la Hristos. Ne învață pocăința, ne învață să păzim poruncile Domnului. Ne vorbesc cuvântul lui Dumnezeu, ca să cunoaștem pe Domnul. Ne povățuiesc pe calea mântuirii și ne ajută să ne înălțăm la înălțimea duhului smerit al lui Hristos. Ei adună în staulul bisericii oile întristate și rătăcite ale lui Hristos, ca sufletele lor să-și găsească odihna în Dumnezeu. Se roagă lui Dumnezeu pentru noi, ca toți să ne mântuim. Pot, ca niște prieteni ai lui Hristos, să roage pe Domnul și să ceară: pentru cei vii, smerenia și harul duhului sfînt; pentru cei morți, iertarea păcatelor; iar pentru biserică, pacea și libertatea.
Poartă în ei pe duhul sfânt și prin duhul sfânt ne iartă păcatele. Au cunoscut pe Domnul prin duhul sfânt și, asemenea unor îngeri, văd cu mintea pe Dumnezeu. Au destulă putere să desfacă și mintea noastră de pe pământ să o statornicească în Domnul.
Se întristează când văd că întristăm pe Domnul și nu-l lăsăm pe duhul sfânt să vieze întru noi. Asupra lor apasă necazurile și întristările întregului pământ, și sufletele lor sunt atrase de iubirea lui Dumnezeu și se roagă neîncetat ca să dobândim mângâiere în întristări și necazuri și pace pentru întreaga lume.
Prin rugăciunile lor fierbinți ei ne atrag și pe noi să slujim lui Dumnezeu cu duh smerit și iubire.
„Domnul ne-a iubit într-atât încât a suferit pentru noi pe cruce”
Cuviosul Siluan Athonitul spunea că „Pentru smerenia și iubirea lor de norod îi iubește pe ei Domnul. Se află în mare osteneală și luptă duhovnicească și de aceea sunt bogați în înțelegerea sfinților, pe care-i imită în viețile lor. Domnul ne-a iubit într-atât încât a suferit pentru noi pe cruce; și suferințele lui au fost atât de mari, încât nu le putem pricepe, pentru că iubim puțin pe Domnul. Tot așa, și pastorii noștri duhovnicești suferă pentru noi, deși adeseori nu vedem suferințele lor”.



