Rolling Stones: nu „A Bigger”, ci „The Biggest Bang”!

Big Bang, se știe, este explozia care ar fi constituit punctul de plecare al apariției Universului. „A Bigger Bang” este, dincolo de comparativul de superioritate al adjectivului „big”, meraforicul autoalint prin care The Rolling Stones se declară ca autori ai unei „explozii” muzicale mai importante decât cea de la începutul lumii. Și zău că nu sunt departe de adevăr! Spun asta laolaltă cu cei 60.000 de spectatori alături de care am fost martor la cel mai fascinant eveniment muzical nu doar din viața mea, ci din câte s-au petrecut vreodată pe lume. Trec peste amănuntele legate de căldura groaznică, de organizarea catastrofal-românească a evenimentului, de prestația „deschizătorilor” Iris (ca întotdeauna, bunicei) și „The Charlatans” (o trupă absolut insipidă pe care, dacă ar fi să o invit, să zicem, la „Balul bobocilor” de la „Ștefan”, i-aș aduce… din nou pe „Nightlosers”!) și trec direct la Ei, enormii „Stones” pe care îi tot așteptăm, eu și alții ca mine, de 45 de ani… și vreo 3-4 luni, de când se știa că în sfârșit vor veni. Un „amănunt” trebuie totuși detaliat: scena, despre care am tot aflat, până marți, ba că are 62 de metri lungime, ba că e înaltă cât nu știu ce bloc și alte asemenea, numai că absolut nimeni n-a spus că dincolo de dimensiunile colosale ea are un rol funcțional enorm. Pe ea erau montate sute de reflectoare, pe ea era ecranul pe care se proiecta filmul S-F din deschidere: asteroizi, aeronave, tot tacâmul, culminând cu o ciocnire între toate care… „Start Me Up!”, adică atunci au „explodat”, din beznă, și artificii, și flăcări, și proiectoare și tot ce vă mai puteți imagina, bașca Keith Richards care a deschis „balul” cu piesa-standard din debutul oricărui show Rolling Stones. L-am văzut de la 2-3 metri distanță și pe Mick Jagger: un extraordinar show-man care, dincolo de vocea inconfundabilă, de alergarea continuă, de „fițele” bine știute, a dat și un recital de limbă română impecabilă. N-a zis „Bună seara, Budapest”, ci efectiv a dialogat, a spus „Ne simțim aici excelent”, a făcut mișto de vocalista grupului de „suport” (în românește!, „Uitați ce rochie frumoasă are… și ce pantofi ieftini!”), ce s-o mai lungim: Sir Michael Philip Jagger își merită pe deplin titlul nobiliar, chiar dacă nu reușește, alături de celălalt sobru, Charlie Watts, să-i țină în frâu pe absolut demenții (sau, mai bine: demențialii!) Keith Richards și Ronnie Wood care sunt, fiecare în felul lui dar și împreună, alte show-uri în interiorul celui al grupului. S-a cântat tot: de la „Ruby Tuesday” și „You Got the Silver”, până la „It’s Only Rock’n’Roll”, „Satisfaction” și „Honky Tonk Women”, pe care le-au prestat exact la centrul terenului, că uitasem să vă spun că o bună treime din namila de scenă a plecat de nebună, de-a lungul arenei până hăt, la vreo 50 de metri distanță de locul ei normal! Ziceam de Keith: era băut bine, adică în starea lui aproape normală, că normală de-a dreptul a devenit abia după ce și-a făcut efectul și cea de-a doua țigară! Ei, hai, că a luat și Roniie una, că n-o fi mai fraier! Iar Keith, emoționat până la lacrimi de ovațiile adresate direct lui (la „You Got the Silver”, pe care a cântat-o vocal el) ne-a făcut o declarație de dragoste cumplit de sinceră, oferindu-ne și un bonus: piesa proprie „I Want to Hold You, Baby”, prilej cu care ne-a convins pe toți că are o voce doar… superbă. Momentul de nebunie totală a fost acela când, în timp ce se cânta „Symanthy for the Devil”, din vârful scenei ăleia nu doar mari, din ambele extremități, au țâșnit chiar… focurile gheenei! Adică 4 jerbe de foc, înalte de zeci de metri, care au adăugat instantaneu aerului alte vreo 25 de grade… peste cele 35 existente deja. Am transpirat instantaneu, nu doar noi, cei din buza scenei, dar și cei din peluza din celălalt capăt al stadionului. Fiecare și-a regăsit, între cele vreo 20 de piese cântate, măcar câteva dintre favorite, iar finalul apoteotic a însemnat un „Brown Sugar” cântat de toți cei 60.000 de „Stones” din public, preț de vreo 10 minute. Să vă mai zic că trupa de patru suflători era condusă de însuși Bobby Keys, enormul saxofonist care cântă cu Stones de mult mai mulți ani decât Ronnie? Să vă mai spun și că Chuck Leavell, pianistul lor, era prezent și ca autor al unei cărți despre ei și pe care, printr-un noroc chioar, mi-a scris un autograf și câteva cuvinte? Mă opresc aici, fiindcă dacă nu o fac s-ar putea să umplu tot ziarul. Nu cred că sunt singurul care a simțit, în cele două ore alături de ei: Mick, Keith, Charlie și Ronnie că, fie și doar pentru asta, le suntem datori un gând frumos celor care atunci, în Decembrie ’89, s-au sacrificat și pentru ca acest concert să devină posibil.