Roger, ca Real-ul

Despre jocul ăla cu o minge mult mai mică decât cea de fotbal a scris ieri colegul meu Gabi Manță, cu deosebită competență, însă nu pot să nu abordez și eu, măcar așa, în trecere, ca un passing shot din alea pe care când le dă dragul meu Roger ai impresia că sunt trimise nu cu racheta, ci cu telecomanda. Am putut urmări integral prestațiile lui de până acum, cu convingerea că a venit vremea să câștige și el un turneu de Grand Slam. Ar fi, dacă țin bine minte, al 18-lea! Ceea ce, tot din memorie o spun, nu este recordul absolut, dar nu-i nici o problemă, fiindcă mai are timp. Vreau să spun că dacă joacă în continuare cu bucuria aia imensă pe care nu doar o declară, ci care i se citește în ochii luminoși, cred că și dincolo de 40 ne putem aștepta să tot câștige turnee, chiar din cele mai mari. Ciudat poate părea doar celor care practică sportul, tenis sau oricare altul, inclusiv fotbal, ca pe o meserie. Ca funcționarii. Aici se face, cred, diferența între sportivii adevărați, care găsesc în fiecare secundă a vieții lor de competiție justificarea propriei existențe, și nefericiții care folosesc sportul doar ca o sursă, adesea nemeritată, de venit. Nu este nici o rușine să trăiești din sport, dar cu adevărat minunat e să trăiești pentru sport. De aceea Roger Federer este altceva decât încrâncenatul de Nole Djokovici ori psihopatul de Rafa, pe care sper și să-l întâlnească Roger în finală, și să-l bată de să-l căpieze. Iar dacă n-o să fie chiar așa, nu-i nici o pagubă: la sfârșitul turneului mie o să-mi rămână în amintire nu vreun voleu ucigaș de-al lui Istomin ori un smash tot așa al lui Tsonga, ci loburile alea două, la distanță de câteva minute unul de celălalt, prin care Roger i-a explicat „neamțului” Misha Zverev că el, Roger, e cu R de la Real Madrid, în timp ce Misha e cu M de la, cel mult, Minerul Lupeni.