Rodirea, una dintre condițiile esențiale ale vieții spirituale

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și, semănând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o. Și alta a căzut pe piatră și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o. Iar alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă! Și ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, iar celorlalți, în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu; cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască; iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: Cine are urechi de auzit să audă!” (Duminica a 21-a după Rusalii – Pilda semănătorului – Luca 8, 5-15)
„Vouă vă este dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu”
Parabola semănătorului aparține relatărilor sinoptice despre activitatea Domnului nostru Iisus Hristos. Sfântul Evanghelist Luca nu precizează cu exactitate când a fost rostită această parabolă. În Palestina, semănătorul întâi semăna și apoi ara. Drumul pe care au căzut semințele poate semnifica un loc pe care semănătorul credea că ulterior îl va ara, dar a fost călcat, bătătorit; se poate crede că era vorba de o cărare. În ambele cazuri păsările puteau mânca semințele. Pietrele semnifică un teren dur și pietros, acoperit cu un strat subțire de pământ, care nu putea reține apa; nu era destul de gros pentru a reține apa. Vegetația care ar fi crescut în acele locuri s-ar fi uscat repede. Spinii sunt ale plantelor care cresc viguros; mai repede decât grâul și astfel îl sufocă.
Spre deosebire de primele semințe, unele cad pe teren fertil, unde au produs o recoltă importantă. Matei și Marcu vorbesc de o recoltă care ajunge până la 30, 60 și chiar 100 de ori cantitatea semințelor, dar versiunea lui Luca este abreviată. El afirmă doar principiul conform căruia un teren fertil asigură o recoltă bună, însemnată. Relatarea se încheie cu expresia „cine are urechi să audă”.
„Și ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, iar celorlalți în pilde, ca văzând să nu vadă și auzind să nu înțeleagă” (Mt. 13, 10-11).
Parabola relevă adevărul, dar îl și ascunde
Iisus le-a răspuns ucenicilor, prezentându-i pe aceștia în antiteză cu ceilalți: „vouă” din adresarea Mântuitorului este edificator în acest sens. Tainele sunt adevăruri pe care omul nu le poate descoperi de unul singur, dar pe care Dumnezeu le dezvăluie. Acest cuvânt se întâlnește adesea la Sfântul Apostol Pavel, dar la Sfinții Evangheliști se regăsește doar în acest caz. Pentru alții, taina înseamnă doar să privești fără să vezi și să auzi fără să înțelegi. Ascultă cuvintele, dar nu le surprind semnificația. Cuvintele relevă adevărul, dar – în același timp – îl ascund; îl relevă cercetătorului atent care va căuta să afle semnificația, dar îl va ascunde celui care se mulțumește doar să asculte.
Acesta este rezultatul parabolelor, dar Iisus spune și care este finalitatea, scopul acestora: parabolele sunt o mină de informații pentru cei care reflectă asupra semnificației lor, dar sunt și o formă de avertizare divină pentru cei care sunt indiferenți.
Explicația pildei
Cuvântul lui Dumnezeu este cuvântul care vorbește despre Dumnezeu sau – mai probabil – cuvântul care vine de la Dumnezeu. După chiar tălmăcirea Mântuitorului, cuvântul este semănat în inimă (Mt. 13, 18), adică în acel centru metafizic din om, care – după cum subliniază Evdokimov – integrează toate facultățile umane.
Primirea acestuia nu implică numai un proces de ordin intelectual, ci și o adeziune totală, care presupune o adâncă prefacere lăuntrică.
Cele de-a lungul drumului sunt cei care nu au ascultat niciodată cu atenție. Au auzit aceste cuvinte, dar nu le-au ascultat, nu le-au acordat atenție. Satana a distrus sămânța înainte de a crește. Cele de pe stânci sunt într-o situație mai bună. Sunt bucuroși să primească cuvântul (cf. Iez. 33, 32; Mc. 6, 20), dar nu pătrund sensul acestor cuvinte. În momentul în care sunt supuși unei încercări sau ispitiri, abandonează. Cele căzute printre spini reprezintă acele persoane care au un anumit potențial pentru a se dezvolta din punct de vedere spiritual. Dar viața unui om poate avea un anumit număr de elemente, poate conține anumite lucruri; și aceste persoane și-au umplut viața cu atâtea lucruri bune, încât nu mai au timp sau loc pentru un viitor spiritual. De cealaltă parte – în opoziție – sunt semințele care cad pe teren bun. Inima bună și deschisă este în legătură cu a înțelege, a reține; sau – mai bine – cu a auzi: „Cei care vin cu inima bună și onestă să asculte cuvintele”.
Aceștia, într-adevăr, conservă cuvântul și îl fructifică, îl dezvoltă. „Anormala” triplare – după moda orientală – a rodului recoltat (treizeci, șaizeci, o sută) simbolizează revărsarea eshatologică a plenitudinii divine, depășind orice măsură umană. Pentru ochii omenești o mare parte din lucrare pare zadarnică și infructuoasă, rezultând în aparență eșecuri repetate; însă Mântuitorul este plin de o încredere plină de bucurie. El știe că Dumnezeu a făcut un început, aducând odată cu acest început o recoltă de răsplătire ce depășește tot ceea ce se poate cere sau imagina, în ciuda oricărui eșec sau opoziții, încă de la începuturile cele fără de speranță.
Omul are tristul privilegiu de a putea înăbuși creșterea seminței în inima sa
Această parabolă poate fi înțeleasă în două moduri diferite. Primul se referă la o încurajare, un îndemn adresat ucenicilor de a lua aminte la contrastul dintre începutul nesemnificativ și marea recoltă finală (care poate fi succesul eshatologic al cuvântărilor lui Iisus). Având în vedere locul neproductiv, unde cad celelalte semințe, rezultatul este impresionant.
Conform celei de-a doua interpretări, este pusă în evidență importanța unei reacții corecte la auzul cuvintelor: dacă urmăm acest sens, vom avea recoltă importantă la sfârșit; dar dacă vom fi precum piatra, stânca sau spinii, nu vom realiza nimic. Există mai multe elemente în favoarea acestei ultime interpretări. Reflectând asupra importanței conferite acestei parabole de către cei trei sinoptici și asupra explicațiilor date, observăm că „Domnul și Mântuitorul Hristos vede propria misiune ca pe o modalitate de a vorbi și de a acționa în așa fel încât să acorde oamenilor cea mai importantă oportunitate de a răspunde cuvintelor lui Dumnezeu”.
Principala piedică pusă în calea rodirii cuvântului divin este acțiunea dușmănoasă a satanei, pe care Iisus îl numește aici „cel viclean”. Intervenția acestei forțe personale și răufăcătoare tinde să-l împiedice pe om de a se preface în fiu al Împărăției. Chiar omul însuși, datorită libertății cu care este înzestrat, are tristul privilegiu de a putea înăbuși creșterea seminței în inima sa.
Domnul va stărui în repetate rânduri asupra obligației de a rodi; rodirea fiind una dintre condițiile esențiale ale vieții spirituale. De asemenea, Domnul va osândi sterilitatea și uscăciunea sufletească, considerate drept păcate capitale. După cum darurile sunt diferite, tot astfel și capacitatea de rodire diferă de la om la om; de aceea la unul sămânța face o sută de boabe, la altul șaizeci și la altul treizeci. Este aici o profundă înțelegere a însușirii proprii fiecărui suflet de a-și asimila cuvântul și de a-l face să rodească după măsura sa.
(Ziarul Lumina, Pr. Conf. Dr. Ilie Melniciuc Puică)