Robert Turcescu, un colonel printre soldați

Într-o zi, cu vreo trei luni în urmă, un domn stilat, abundent parfumat franțuzește, mi-a reproșat că prea văd în jurul meu agenți de informații care lucrează ba pentru un serviciu, ba pentru altul, ba din România, ba din America, Rusia ori Israel. Mi-a zis domnul stilat parfumat franțuzește să merg să mă caut la cap, la un psihiatru cu experiență, și că n-ar strica să-mi fac și o tomografie. Pentru că am vedenii care nu prevestesc o evoluție clinică optimistă. Fiindcă vremurile de aur ale Securității s-au dus ireversibil în mă-sa și acum fiecare om își vede cuminte de treaba lui, în locșorul care îi este rezervat în societatea noastră animată în democrație.
Ar trebui acum să-i rup urechile acelui domn stilat, parfumat franțuzește. Dezvăluirea că Turcescu a fost ofițer într-un serviciu de informații vine în sprijinul afirmațiilor mele, nu ale lui. Agenții sunt peste tot. Dacă știi să-ți folosești simțurile, îi identifici.
Turcescu – acest ins întunecat, perfect integrat în presă și, se vede, nu numai în presă – e un exemplu despre interferența dintre ziaristică și domeniul obținerii și utilizării informațiilor. Ca el, sunt o grămadă. Unii sunt atât de bine identificați ca agenți acoperiți, încât umblă aproape descoperiți. Mai adaug că apartenența colonelului Robert la zona băieților cu ochi albaștri nu era nici un secret pentru mine.
Altceva aș dori să scot azi în evidență. Că dacă Turcescu nu ar fi avut din umbră sprijinul unui serviciu puternic de informații, el ar fi fost un mare nimeni. Un nimeni care și-ar fi câștigat cu mare greutate existența și respectul de sine, și n-ar mai fi făcut-o pe berbantul și pe inteligentul. Dacă Robică n-ar fi lucrat sub acoperire acolo unde lucrează, nici o redacție nu l-ar fi angajat. Nici măcar ca trepăduș din ăla care vânează cu microfonul sau cu aparatul foto Cătălini Botezați și Biance Drăgușane, pândindu-i când fac treburi neortodoxe.
Acesta este tristul adevăr. Hai, România!