Robert Plant – același și mereu altul

Ceea ce părea neverosimil în urmă cu vreo 18 ani a ajuns să nu se întâmple, astfel încât am ajuns ca în decurs de doar două săptămâni (și un pic) să putem vedea și mai ales asculta, pe viu, mărimile supreme ale rock-ului: după Alice Cooper, a venit acum rândul lui Robert Plant și iată că până la Rolling Stones a rămas mai puțin de o săptămână. Mai mult, Plant a cântat la București pentru a doua oară, ceea ce ne permite să facem și comparații, ba să și cârcotim, să strâmbăm din nas, în loc să ne exprimăm doar bucuria de a fi putut fi pentru vreo două ore față în față cu legendele. L-am văzut pe Plant și în concertul din 1999, la Sala Polivalentă. Era atunci o bună jumătate din Led Zeppelin, alături de el aflându-se Jimmy Page, chitaristul excepțional în lipsa căruia cam dispare logica asocierii dintre Plant și grupul care „făcea legea” în rock-ul de la sfârșitul anilor ’60. În 1999, în deschidere a cântat Vama Veche. Pe 8 iulie 2007, la Romexpo, același lucru l-a făcut grupul Taxi. Permiteți-mi să nu comentez, tot așa cum nu voi comenta nici prestația anunțată deja a grupului Iris, în deschiderea… deschiderii concertului Rolling Stones, adică înainte de The Charlatans, măcar în ideea că Jagger și vocalistul ăstora sunt de-a dreptul vii, în timp ce Cristi Minculescu parcă doar se preface că este.
Așadar, după Taxi a urmat o pauză de o oră bună, în care reglajele de sunet și lumină (la pupitru fiind… suceveanul Daniel Klinger) păreau că nu se mai termină. Publicul, amestecat: de la veterani ca mine și colegul meu de bancă din liceu (acum, preot, rămas bolnav de rock) cu care mă reîntâlnesc numai la concerte din astea, până la copii de 4-5 ani, majoritatea fiind totuși alcătuită din teen-agers, echipați… regulamentar, majoritatea cu tricouri negre, unele chiar cu Led Zeppelin. Până să mă întreb ce-or înțelege ei din toată povestea, iată-i cântând, vers cu vers, piese proaspete de ale lui Plant, care mie nu îmi spun nimic. Și, la urma urmei, de ce mi-ar spune, din moment ce „noul Plant” pare să o fi luat razna complet, aflându-se sub o influență orientală care mie îmi sună atroce. Grupul său se numește „Strange Sensation” și chiar își justifică numele, din moment ce pe un fond „hard”, adică un sunet mai „apăsat” decât al „Zepp”-ului de odinioară, se aud tot soiul de insert-uri indiene, turcești, arabe, ceea ce pe mine mă termină. Repet, nu și pe rockerii din „noul val”, de lângă mine, care par încântați de ceea ce aud. Plant este dictator. Nici n-are cum să nu fie, cei 5 „Strange Sensation” fiind doar foarte buni, nu statui în viață ca el: doi chitariști solo, un „băsar”, un „clăpar” (înconjurat de toate alea: orgă, pian, synthesizere atât monofonic cât și polifonic, bașca un pupitru enorm) și, desigur, toboșarul care, deși mi s-a părut clar cel mai bun dintre toți, e departe de ceea ce însemna John Bonham la Zeppelin. Despre Plant ce naiba mai poți spune decât că e uluitor cum, la 59 de ani, are absolut aceeași voce ca la 20, celebrele sale acute nefiind cu nimic alterate de cei aproape 40 de ani scurși de când ne uluia pe toți cu senzaționala prestație de la „Whole Lotta Love”, primul enorm hit al lui „Led Zeppelin”. Pe care, desigur, l-a cântat și acum, ba chiar în finalul concertului, la bis. A avut grijă însă să bage și aici (blasfemie!) ceva elemente indiene. Exact cum procedase mai devreme și cu „Black Dog” (să fiu al naibii dacă am recunoscut-o preț de vreun minut!) ba și cu „Gallows Pole”. Oricum, toate figurau pe lista mea de piese pe care mă așteptam și doream să le fi cântat, alături de „Stairway to Heaven”, „Immigrant Song” și „Dazed and Confused”, în ideea că sunt cele care-i pun lui Plant cel mai bine în valoare vocea. N-a fost să fie. Oricum, le cântase în ’99. Ce aș putea spune în final? Doar că uluitoarea sa voce e unică. Incomparabilă. Nealternată de timp. Iar cei tineri, fără prejudecăți (ca mine) și fără fixații (tot ca mine!) erau realmente fascinați. Și așa e corect, de fapt, fiindcă și dacă ar cânta disco ori manele (ptiu și ptiu!), ar fi tot el însuși, nu singur, ci împreună cu vocea. Poate cea mai bună voce din toată istoria rock-ului. Iar dacă asta-i place, în fond n-are decât să cânte turcești și indiene până la 120 de ani, cât îi dorim să trăiască noi, fericiții care îl știm de la Led Zeppelin I, adică din martie 1969. Și-l așteptăm și a treia, și a suta oară, tot cu dragoste.