Multă sudoare varsă țăranul pentru a-și cultiva ogorul – pregătește boii, ară, seamănă, înfruntă greutățile iernii, sapă șanțuri adânci pentru ca apa prisositoare să se scurgă, face atâtea și atâtea lucrări necesare și obositoare. Toate însă sunt făcute cu bunăvoință de țăran, cu o singură nădejde: că atunci când va veni vara va secera grâul auriu, își va umple hambarele cu roade bogate, se va bucura de recolta îmbelșugată.
Căpitanul corăbiei, de asemenea, nu ține cont de marea sălbatică și de valurile cumplite care amenință corabia sa. Nesocotește orice primejdie, gândindu-se la câștigul pe care-l va avea din transportul mărfurilor.
Nădejdea creștinului este sigură și veșnică
În viața creștinului însă, nu se întâmplă la fel. Nădejdea lui este sigură și veșnică. Căci n-are a se teme nici de condițiile vremii, nici primejdii sau moartea nu e nevoie s-o înfrunte, iar pentru necazurile și ispitele pe care le rabdă va lua și răsplată bogată. Tocmai de aceea și apostolul Pavel ne povățuiește nu numai să răbdăm, ci să ne și bucurăm de încercările care vin peste noi.
Să nu trecem cu ușurință peste povața Apostolului. S-o cercetăm cu atenție, pentru că ne învață cu multă înțelepciune. Care este cel mai profund înțeles al ei? Ce vrea să ne învețe? Ascultați!
Apostolii au străbătut lumea-n lung și-n lat, dezrădăcinând rătăcirea idolatră și răspândit pretutindeni adevărul evanghelic. Au descurajat orice fărădelege, au curățat murdăria păcatului și i-au învățat pe creștini să nu aibă nici o legătură cu idolii, ci să-L adore pe singurul Dumnezeu adevărat, așteptând învierea morților și împărăția cerurilor.
Toate acestea însă au provocat împotrivire, au pornit război, cel mai înfricoșător dintre toate războaiele. Au izbucnit tulburări peste tot, în toate regiunile, la toate popoarele, în toate orașele, în toate casele. Predica evanghelică a desființat morala veche și a adus una nouă. Astfel luptătorii tradițiilor idolatre s-au răsculat. Împărații și domnitorii au arătat severitate incredibilă, poporul se afla în tulburare, judecătorii pedepseau cu mare asprime. Vrăjmașii lui Hristos au predicat război total împotriva credincioșilor Lui. Prigoane, arestări, întemnițări, exiluri, amenințări, torturi cumplite, morți dureroase…
Lumea întreagă semăna cu o mare furtunoasă, care provoca naufragii repetate. Tatăl se lepăda de fiu, pentru că era creștin; frații se despărțeau; stăpânii se înfuriau pe robii lor. Teamă de prieteni; teamă de străini; teamă chiar și de rude. Mare învălmășeală. Ai fi zis că natura s-a răsculat împotriva ei însăși.
Încercările se sting odată cu viața aceasta
Văzând, așadar, fericitul Pavel, pedagogul lumii și dascălul înțelepciunii cerești, chinurile aspre și necazurile grele, pedepsele nesuferite și morțile înfricoșătoare la care erau supuși creștinii, cu nădejdea bunătăților viitoare ale împărăției cerurilor, ce le-a spus? „Căci socotesc că patimile vremii de acum nu sunt vrednice față de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8, 18).
Ce-mi spuneți, scrie Apostolul, despre răni, călăi, pedepse, foamete, lipsuri, temnițe și lanțuri? Toate acestea și încă pe atâtea nu pot să egaleze slava, răsplata și cununile noastre. Căci încercările se sting odată cu viața aceasta, în vreme ce fericirea cerească este infinită. Necazurile pământești sunt trecătoare, pe când bunătățile cerești sunt veșnice.
În altă parte, același Apostol scrie: „Căci necazul nostru de acum, ușor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veșnică covârșitoare. Neprivind noi la cele care se văd, ci la cele ce nu se văd; fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veșnice” (II Corinteni 4, 17-18).
În altă parte, iarăși, înfățișează zidirea oftând și strigând de durere pentru răutățile pământești. De ce oftează oare? Întrucât așteaptă bunătățile viitoare. Întrucât chiar și natura se va izbăvi de sclavia stricăciunii și va ajunge la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Desigur, când auzi că natura oftează să nu te gândești că e vorba de ceva real. Expresia are un sens mai adânc, duhovnicesc. Când Dumnezeu vrea să le descopere oamenilor ceva mare și important, se folosește și de cele fără suflare, ca și când ele ar simți.
Ispitele și necazurile sunt pricini de bucurie și laudă
Însă creștinul care se împuținează la suflet în fața necazurilor nu se poate reînviora și mulțumi numai cu nădejdea bunătăților viitoare. Ce face deci apostolul Pavel? Spune că ispitele și necazurile sunt pricini de bucurie și laudă, și totodată amintește că prin jertfa pe cruce a Domnului am câștigat multe și neprețuite bunătăți fără să ne chinuim, fără să trudim, fără să asudăm. Dumnezeu, zice, ne-a îndreptățit fără a cere ceva în schimb, doar prin harul Său, trimițându-L pe Fiul Lui să ne elibereze de păcat. Doar având credință în El ne-a dăruit iertarea păcatelor, pacea, sfințenia, comunicarea cu Sfântul Duh, mântuirea, slava cerească cea de nepătruns. „Ne lăudăm”, așadar, „în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5, 2).
Însă lauda noastră nu se limitează doar la asta, „dar și în necazuri ne lăudăm” (Romani 5, 3). Și nu numai că ne lăudăm, dar ne și bucurăm, precum se bucura Apostolul, care mărturisea: „Acum mă bucur de suferințele mele” (Coloseni 1, 24).
Atleții lui Hristos simt bucurie și mulțumire chiar din timpul bătăliei
Vezi ce suflet puternic, ce cuget înalt, ce minte statornică? Nu aleargă numai după slavă, ci se mulțumește și cu nevoințele. Nu se bucură doar pentru cununi, ci se laudă și în suferință. Nu-și găsește odihna numai în biruință, ci se desfată și în luptă. Da, se cuvine să ne lăudăm nu numai pentru credința și nădejdea noastră în viața veșnică, dar și pentru necazurile, suferințele și chinurile pe care le încercăm în viața trecătoare. Și în continuare vă voi dovedi acest lucru.
Luptătorii sunt istoviți în timpul bătăliei. Abia la sfârșit încearcă satisfacție, atunci când iau – dacă iau – cununa biruinței.
Cu creștinii nu se întâmplă la fel. Atleții lui Hristos simt bucurie și mulțumire chiar din timpul bătăliei. Ne-o dovedesc viețile sfinților. Apostolul Iacob spune: „Luați-i, fraților, drept pildă de suferință și de îndelungă-răbdare pe profeții care-au grăit în numele Domnului” (Iacob 5, 10). Și apostolul Pavel, după ce mai întâi a amintit de nenumăratele suferințe ale sfinților, a adăugat: „au trăit strâmtorați, necăjiți, înjosiți – ei, de care lumea nu era vrednică!” (Evrei 11, 37-38). Și cu toate acestea se bucurau! Ne încredințează de asta și Faptele Apostolilor, unde se spune că Sfinții Apostoli, după ce au fost bătuți prin hotărârea membrilor sinedriului, „au plecat bucurându-se să au fost învredniciți să sufere necinste pentru numele lui Hristos” (Fapte 5, 40-41).
(din “Problemele vieții”, Editura Egumenita, sursa: www.ioanguradeaur.ro)
