Roadele nădejdii

Roadele nădejdii sunt multiple. în primul rând, nădejdea îndreaptă cu mare dorire sufletul spre Dumnezeu, spre viața viitoare, și-l dezlipește de bunurile simțuale și vremelnice. El nu are cetate stătătoare pe pământ; cetatea lui este cea care va să fie, cetatea din ceruri (Evr. XIII, 14).
În al doilea rând, nădejdea naște râvnă, curajul, tăria, statornicia în lucrarea mântuirii. Ea produce bărbăția creștină, care și-a găsit întruparea în Sfinții Apostoli, în mucenicii și mărturisitorii credinței.
Privind spre bunurile viitoare, ei au înfruntat toate vâltorile vieții, cu curaj, seninătate și bucurie, nevoindu-se ca să fie întru toate bineplăcuți Domnului (2 Cor. V, 4-9). Bărbăția creștină este entuziasm în lupta și răbdare în necazuri. Este ceea ce spune Psalmistul: „Fiți tari cei ce nădăjduiți în Domnul și să se îmbărbăteze inimile voastre” (Ps. XXX, 23) și continuă Apostolul Pavel: „Ne lăudăm cu nădejdea măririi lui Dumnezeu. Și nu numai atât, ci ne și lăudăm în necazuri, știind că necazul aduce răbdare și răbdarea încercare, iar încercarea nădejde. Iar nădejdea nu rușinează” (Rom. V, 2-5).
Sau în altă parte: „Spre aceasta ne și ostenim și suntem ocoliți, căci am nădăjduit în Dumnezeul cel viu, convinși fiind că dacă pătimim cu Hristos, împreună cu El ne vom și mări” (Rom. VIII, 17; 1 Tim. IV, 10). Căci „Cel ce rabdă până la sfârșit, acela se va mântui” (Mat. X, 22).
– Păcate împotriva nădejdii
Deznădejdea este pierderea oricărei nădejdi în Dumnezeu și în mântuirea proprie.
Deznădejdea poate izvori:
a) din conștiința păcătoșeniei proprii, unită cu socotința că nu mai poți avea iertare la Dumnezeu (Iuda, spre exemplu);
b) din căderea în robia păcatului printr-o viață imorală, în așa fel încât creștinul ajunge să creadă că nu mai este scăpare din această robie;
c) din nenorocirile vieții, care, uneori, ne pun la grea încercare.
Împotriva deznădejdii se luptă prin întărirea credinței în iubirea și bunătatea lui Dumnezeu și în forțele morale ale sufletului, prin cugetarea la viața atâtor păcătoși care au devenit sfinți și atâtor mucenici care întru răbdare au dobândit cununa nemuririi.
Încrederea peste măsură poate fi de două feluri: referitoare la Dumnezeu și referitoare la noi înșine.
Cu referire la Dumnezeu, încrederea peste măsură înseamnă a continua să păcătuiești pe motivul că Dumnezeu este bun și iartă. Bunătatea lui Dumnezeu este luată tocmai pentru a săvârși păcatul.
Cu referire la noi înșine, încrederea peste măsură constă în a crede că putem dobândi mântuirea numai prin puterile noastre proprii, fără ajutorul lui Dumnezeu (pelagianism). Aceasta izvorăște din mândrie, din supraestimarea forțelor noastre. Ea trebuie combătută prin conștiința clară că fără Dumnezeu noi nu putem face nimic pentru mântuirea noastră.
Fiind în același timp păcate împotriva acțiunii sfințitoare a Duhului Sfânt în noi, deznădejdea și încrederea peste măsură în bunătatea lui Dumnezeu și în puterile proprii sunt păcate de moarte, făcând parte din păcatele împotriva Duhului Sfânt (Mat. XII, 31-32).