RO-007 Floricel

Spionul RO-007 Floricel a fost, în sfârșit, capturat. Putem dormi liniștiți: prin negura marilor secrete militare românești nu vor mai da iama bulgarii și celelalte mari puteri adânc interesate de stadiul fabricării bombei nucleare în curs de asamblare la Lehliu-gară. Orice scenariu mioritic de spionaj nu poate să nu conțină un malefic personaj bulgar (vezi cazul Ionuț Sereș), de unde se vede că vecinii noștri de la sud nu-s interesați doar de castraveții tradiționali, ci și de recoltarea capitalelor informații militare tezaurizate în computerele MAPN! Nu pledez pentru ideea de vraiște în păstrarea secretelor „de război”; așa cum este normal, consider că fiecare stat este și îndreptățit, și dator să-și apere bruma de informații clasificate – deși ceea ce dezvăluia Floricel (frecvențe radar, hărți standard NATO, indicative ale unor unități militare) mă tem că s-ar putea obține, cu ceva strădanie, printr-o mai simplă incursiune pe Google. Tocmai când a fost proptit, în aplauzele generale, RO-007, citeam cele două volume ale istoriei STASI (John O. Koehler, „STASI – fața ascunsă a poliției secrete germane”, Ed. „Omega”). Față de isprăvile James-Bonzilor din fosta RDG, performanțele securității române sunt lipsite de aura mondializării și de anvergura marilor afaceri de spionaj/contra-spionaj. Cam la nivelul Floricel, care ciupea și el un ban (era să zic „cinstit”), prin asta acordând certificat de utilitate națională spionajului bulgaro-ucrainean, contraspionajului autohton – și belșug de material senzațional mediei flămânde de audiență. Gonflăm prea mult o povestioară banală – adică, dumneavoastră credeți că atașatul militar al României la Kiev are altă fișă a postului decât aceea a ucraineanului expulzat de București? Va fi exploatând și el Floriceii lui, că țara nu l-a trimis la Ambasadă doar pentru a participa la recepțiile altora și a contribui la efortul administrativ-organizatoric (sarmale, icre moiu) de la 1 decembrie. Așa că-l las în plata Domnului pe Floricel, urându-i pușcărie tihnită. Indiferent care-s dimensiunile reale ale afacerii, își merită pedeapsa cu vârf și îndesat: nimic mai odios decât să-ți trădezi țara pentru cei 30 de arginți ce ți-i picură neprietenul în palmă.
Revenind la STASI (cu alt prilej, voi detalia; acum și aici, doar câteva preliminarii cu privire la isprăvile acelei odioase mașinării represive ce ajunsese, sub oblăduirea KGB-ului, să-și întindă tentaculele nu numai în toată Europa, ci și în Africa, Asia și America de sud!) După dărâmarea zidului Berlinului, cetățenii care au pătruns în sediul berlinez al STASI (la noi, termenul este de revoluționari) au avut surpriza să descopere câteva mii de sticle sigilate și numerotate, în care nu se afla nimic altceva decât un pătrățel de material textil. Cocteiluri Molotov nu puteau fi, mostre comerciale nici atât… Ei bine, aflați că toți cei interogați de STASI de-a lungul anilor de „democrație populară” au avut obligația să țină câteva minute subsuoară (bărbații) și între picioare (femeile) o bucățică de stofă. La o eventuală urmărire ulterioară, aceasta era banca de date a câinilor polițiști: li se dădea să adulmece eșantionul transpirat, astfel trimițându-i, cu meticulozitate tipic nemțească, direct la țintă! Interesant este că în perioada post-STASI (când au fost documentate mii de execuții, sute de berlinezi împușcați la zidul Berlinului), perioadă considerată, la noi, ca exemplu de comportament în pedepsirea vinovățiilor (modelul pastorului Gauck…), sentințele finale, extrem de blânde, n-au depășit 7 ani în cazul celor dovediți cu responsabilitate directă pentru anumite asasinate, 6 ani de închisoare sinistrului Mielke, ministrul STASI, ajungându-se la 2 ani cu suspendare în cazul lui Markus Wolf, fostul șef al Direcției spionajului extern. Motivația: inculpații n-au încălcat legislația RDG!
Voi reveni.