Rîvna, osteneala – lenevia, indiferența

Dacă întrebuințăm orice sîrguință și iscusință ca să scăpăm de moartea trupească, cu atît mai vîrtos sîntem datori să ne străduim ca să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voiește să se mîntuiască nici o piedică nu are, fără numai negrija și lenea. (Antonie cel Mare)
Mă aflam în miez de zi lîngă Sfîntul Macarie și, topindu-mă de sete, i-am cerut apă să beau. Iar el îmi zise: ”Îndestulează-te cu umbra, căci mulți călătoresc acum și umblă cu corăbiile pe mare și nici pe aceasta nu o au”. Apoi mărturisindu-i gînduri despre înfrînare, mi-a zis: ”Îndrăznește, fiule, că eu în douăzeci de ani întregi nu m-am săturat nici de pîine, nici de apă, nici de somn; ci pîinea o mîncam cîntărită la cumpănă, apa o beam cu măsură, și numai rezemîndu-mă puțin de pereți furam oleacă somn”. (Evagrie Ponticul)
Nu socoti că ai dobîndit virtute, dacă n-ai luptat mai înainte pînă la sînge pentru ea. Căci trebuie să te împotrivești păcatului pînă la moarte, luptîndu-te cu el și neslăbind, după dumnezeiescul Apostol. (Evagrie Ponticul)
Privegherea, rugăciunea și răbdarea necazurilor ce vin asupra noastră aduc inimii zdrobirea neprimejdioasă și folositoare, dacă nu împrăștiem tovărășia lor prin lăcomia după ceva. Căci cel ce rabdă în aceasta, și în celelalte va fi ajutat; iar cel nepăsător și împrăștiat, la ieșirea din trup, cumplit se va chinui. (Marcu Ascetul)
Inima iubitoare de plăceri, în vremea ieșirii i se face sufletului închisoare și lanț; iar cea iubitoare de osteneli îi este poarta deschisă. (Marcu Ascetul)
”Cel ce se luptă, se înfrînează de la toate”; și nu se odihnește pînă nu va pierde Domnul sămînța din Babilon. (Marcu Ascetul)
Ostenelilor pentru evlavie le urmează mîngîierea. Iar aceasta o cunoaștem prin legea lui Dumnezeu și prin conștiință. (Marcu Ascetul)
Bine este să folosim prin cuvinte pe cei care întreabă; dar mai bine e să conlucrăm cu ei prin rugăciune și virtute. Căci cel ce, prin acestea, se aduce pe sine la Dumnezeu, ajută și aproapelui. (Marcu Ascetul)
Calea virtuții li se arată celor ce încep să iubească evlavia, aspră și posomorîtă. Nu fiindcă așa este ea, ci fiindcă firea omenească îndată ce-a ieșit din pîntece la larg se dă în tovărășia plăcerilor. Căci obișnuințele rele, fiind supuse celor bune prin împlinirea binelui, s-au pierdut deodată cu amintire plăcerilor nesocotite. Drept urmare sufletul umblă de aici înainte cu bucurie pe toate cărările virtuților. Pentru aceasta Domnul. Aducîndu-ne la începutul căii mîntuirii, zice: ”Strîmtă și anevoioasă este calea care duce la viață și puțini umblă pe ea”. Iar către cei ce vreau să se apuce cu multă hotărîre de păzirea sfintelor Sale porunci, zice: ”Jugul Meu este blînd și sarcina mea ușoară”. Deci la începutul nevoințelor trebuie să împlinim sfintele porunci ale lui Dumnezeu cu o voință oarecum silită, ca, văzînd Domnul cel bun scopul și osteneala noastră, să ne trimită voia Lui cea gata de ajutor, ca să slujim apoi cu multă plăcere poruncilor Sale slăvite. Căci atunci ni se întărește de la Domnul voința, ca să facem cu multă bucurie, neîncetat, binele. Atunci vom simți cu adevărat că Dumnezeu este ”Cel ce lucrează în noi și să vrem și să lucrăm pentru bunăvoință”. (Diadoh al Foticeii)