Ritualul tăierii porcului

În vechiul Egipt, deși porcul era considerat un animal dezgustător, oamenii îl jertfeau și îl mâncau, ritual în cinstea zeului Osiris, într-o anume zi din an. După multe milenii de la atestarea porcului ca divinitate, romanii păstrează multe elemente ale cultului: îl sacrifică ritual la Ignatul Porcilor (20 decembrie), i se imită glasul cu un instrument special, numit surlă, apare în folclorul și în jocurile de copii (De-a Poarca, Purceaua) și, mai ales, are o colindă Siva, probabil numele marelui zeu indian, Shiva. Cunoscuta mască a colindătorilor, îmbrăcată și jucată de un fecior (Capra, Țurca, Cerbul etc), este înlocuită în colindul Siva cu capul împodobit al porcului jertfit la Ignat. Obiceiul a fost atestat în Europa numai la români și aromâni, iar în Asia la indieni.
Prin ce filieră (greacă, romană, orientală) a ajuns porcul să fie sacrificat ritual în spațiul etnic românesc are mai puțină importanță. Semnificativ este faptul că urme extrem de vechi ale ritualului sunt păstrate de români la cea mai însemnată sărbătoare tradițională, Anul Nou. Ritualul tăierii porcului amintește de jertfele aduse în antichitate zeităților care apăreau și dispăreau, se nășteau și mureau în perioadele de înnoire a timpului calendaristic.
Tăierea porcilor avea loc într-o anumită zi, la Ignat (20 decembrie), și într-un anumit moment al zilei, de obicei în zori sau dimineață. Credința că porcul își visează moartea în noaptea de Ignat, prinderea și înjunghierea animalului, efectuarea diferitelor semne rituale pe corpul neînsuflețit, jumulirea părului pentru confecționarea bidinelelor, pârlirea sau jupuirea pielii pentru opinci, tăierea corpului în bucăți etc. ofereau suficiente momente pentru săvârșirea practicilor rituale menite să preîntâmpine stingerea „seminței” porcilor, să asigure sănătatea gazdei în noul an, să alunge spiritele rele, să prezică vremea pe o perioadă mai îndelungată de timp, să fertilizeze ogoarele pentru a obține roade bogate.
De altfel, funcția rituală a sacrificiului este bine evidențiată de informațiile etnografice: „La tăiere nu trebuie să stea nimeni primprejur dintre cei care sunt miloși din fire, căci se crede că porcul moare cu mare greutate; carnea unui astfel de porc nu va fi bună. Pe porc să nu-l vaite nimeni” (Pamfile, 1914, p. 118) si altele.
Ignat este, se pare, o divinitate solară care a preluat numele și dată de celebrare a Sfântului Ignatie Teoforul (20 decembrie) din calendarul ortodox, sinonim cu Ignatul Porcilor. Sacrificiul sângeros al porcului și ritul funerar de incinerare (pârlitul porcului) în ziua de Ignat (Ignis = foc) este o practică preistorică care supraviețuiește în ținuturile românești extracarpatice. Perechea lui feminină, Ignatoarea, este de asemenea asociată cu focul și rugul funerar. Femeile care lucrează în ziua de Ignat sunt torturate și opărite cu apă clocotită, așa cum procedează și Joimarița la Joimari (Rădulescu-Codin, Mihalache, 1909, p. 93-95). (Ion Ghinoiu)