„RIDICAREA MĂNĂSTIRILOR PRIN ADÂNCIREA CĂRȚILOR”

Mircea Motrici, slujitor al Radioului și supus, de voie, de nevoie, rigorilor actualității gazetărești, pe cît de trepidantă, pe atît de perisabilă, surprinde printr-o nebănuită aplecare asupra unui domeniu mult mai așezat, deschis doar lucrării temeinice și ne-grăbite: editarea vechilor scrieri ale arhimandritului Dionisie Udișteanu. Căruia, în paranteză fie spus, Motrici îi este stră-nepot. Patru volume impozante, tipărite la Suceava (Editura „Mușatinii”, 2004-2005), însoțite de binecuvîntarea Prea Fericitului Patriarh Teoctist și de precuvîntări datorate unor clerici de certă reputație, poartă titlurile „O viață ca oricare alta”, „Ogor înțelenit”, „Graiul evlaviei străbune” și „Seminarul monahal Neamțu”. Se cuvine, de la bun început, apreciată strădania rodnică a editorului, care a parcurs mii de pagini manuscrise în arhive, colecții ale vechilor gazete românești, cărți editate la început de veac, în tiraje de-a dreptul confidențiale, și acum cu totul uitate, izbutind să re-configureze o operă și să învie – nu numai pentru clipa lecturii – personalitatea puternică a unui ierarh luminat, răzbătător, dinamic și decis: arhimandritul Udișteanu. Care a pornit de jos, chiar și satul nașterii purtînd un nume-argument: Valea Glodului (Suceava). La 13 ani, era de acum cîntăreț la biserica satului și învățase „practic, toate glasurile, precum și patru glasuri pe note psaltice, cu heruvice, axioane duminicale și prasnicale, precum și citirea pe litere chirilice”, așa că putea face față „serviciilor cerute unui dascăl de țară”. L-a atras ca un magnet depărtata imagine a mănăstirii Vorona, unde a ajuns, desigur, per pedes apostolorum. (Prea Fericitul Teoctist mi-a povestit că și el, copil fiind, a pornit-o tot către Vorona și tot pe jos, mînat de aceeași chemare tainică și încă nelămurită). Cea de a doua călătorie inițiatică, Dionisie a întreprins-o tot „apostolorum”, către mănăstirea Neamț, unde a ajuns după trei zile de drum și unde avea, pentru început, să rămînă. A urcat apoi, treaptă cu treaptă, rangurile și responsabilitățile monahale, devenind stareț (la Secu), profesor și conducător de Seminarii, autor de cărți și foiletoane în presa Bisericii. Principala lui preocupare s-ar putea rezuma în fraza-crez „ridicarea mănăstirilor prin adîncirea cărților”. A susținut toată viața necesitatea învățăturii în comunitățile monahice și a militat fervent pentru dreapta ființare a Seminariilor (mereu în prag de lichidare!). O întreagă epopee o reprezintă istoria agitată (și ignorată de mireni) a Seminarului de la mănăstirea Neamț, ca și interminabilele demersuri întreprinse pentru normala funcționare a tuturor formelor de învățămînt religios. Care, în afara obiectelor menite să contureze determinant caracterul monahal al școlii, propuneau, în programul cursurilor, ore de limba română, limbile latină, greacă, franceză și rusă, de matematică, istorie, geografie, științe naturale, fizică, chimie, caligrafie, psihologie, anatomie, fiziologie, științe agricole, logică, pedagogie, igienă, medicină populară, contabilitate – adică, un evantai atît de larg și de complet încît poate trezi invidii și pentru „ariile curriculare” de azi. Pretutindeni pe unde a trecut, Dionisie a cercetat cu migală cărțile, inscripțiile, icoanele, pietrele de mormînt, obiectele de cult, alcătuind nu numai solide inventare comentate, ci și traducînd textele din slavonă și greacă pentru cititorul mai puțin avizat, completînd cu observații proprii și, ades, cu inserții polemice la adresa stării materiale precare a mănăstirilor după secularizare, precum și cu trimiteri nominale la anumite persoane ori foruri văzute ca piedici în calea trudnică a monahismului românesc (de aici i se vor fi tras destule). Dionisie a avut și ciudățenii: de pildă, a combătut cu îndîrjire ideea înființării muzeelor mănăstirești deschise publicului – poate și din pricină că, datorită cercetărilor întreprinse, a putut constata regretabila risipire a unor odoare scoase din „veșmîntăriile” de la Neamț, Secu, Sihăstria. Diversă și erudită, opera lui Dionisie Udișteanu impresionează prin bogăția informațiilor, prin rectitudinea poziției autorului, prin utile re-aduceri în atenția generală a unor figuri stimabile din „ograda” Bisericii Ortodoxe. Datorită lui am putut citi și maximele încrustate în lemnul stranei de primul său îndrumător, călugărul Vichentie Mălău: „O cameră fără cărți e ca un trup fără suflet”; „O conștiință fără Dumnezeu e un tribunal fără judecător”. Excelente inițiativa și strădania lui Mircea Motrici!