Copiii sunt creativi. Mulți suntem de acord cu asta. Mai puțini însă folosim acest lucru în mod deliberat în relație cu copiii noștri. Am preluat, unii mai mult, alții mai puțin, în mod conștient sau mai puțin conștient atitudinea generală a părinților noștri (și a părinților părinților noștri) cum că, doar noi adulții vorbim (fiindcă suntem “mai mari” și știm mai bine) iar copiii trebuie doar să asculte.
De ce nu am asculta și noi ceea ce ne spun copiii, de ce nu i-am întreba și pe ei atunci când căutăm soluții la vreo problemă care îi privește?
Țineți minte povestea cu tirul blocat într-un tunel în Franța pe care nimeni nu știa cum să îl scoată de acolo? Nimeni, în afară de un copil care le-a propus să dezumfle roțile.
Dar copiii nu au idei doar în astfel de momente de criză izolate, ci au idei mai ales în problemele care îi afectează personal și își doresc foarte mult ca aceste idei să fie luate în seamă de adulți. Atunci când îi cerem unui copil să facă un anumit lucru, el nu are decât două variante: să se supună și să facă acel lucru sau să se opună și să nu-l facă. Însă nu simte că el a contribuit cu ceva la decizia care îl privește. De aceea, din ce în ce mai mulți psihologi sugerează că metoda prin care putem avea succes într-o proporție mult mai mare în educația copiilor noștri este cea care îi implică și pe copii în generarea soluțiilor posibile și rezolvarea problemelor.
Adele Faber și Elaine Mazlish, autoarele cursului pentru părinți “Cum să vorbești eficient copiilor” ne propun un model de rezolvare a problemelor în 5 pași:
Ascultăm ceea ce are de spus copilul în legătură cu situația și îi arătăm că îl înțelegem.
Îi vorbim copilului despre ceea ce simțim noi în legătură cu acel lucru.
Invităm copilul la o sesiune de generare de idei împreună cu noi.
Scriem toate ideile (ale lui și ale noastre), fără să le evaluăm.
Hotărâm împreună care idei rămân valabile și o alegem pe cea pe care o vom pune în aplicare.
Un subiect propus pentru jocul de rol în care să se aplice aceasta metodă în timpul cursului, este cel în care un copil își anunță părinții că vrea să renunțe la lecțiile de pian. Întâmplător, una din participantele la curs trăise aceeași experiență când avea 10 ani și a povestit întregului grup cum s-a derulat:
Mamă, nu mai vreau să fac lecții de pian!
Cum poți să spui așa ceva? Tu ai vrut să faci lecții de pian! Da, dar nu mai vreau fiindcă nu îmi place să merg atâta drum până la profesoară acasă de două ori pe săptâmână și să exersez numai eu singură cu ea, iar prietenii mei în timpul asta să se joace împreună. Vreau să stau și eu cu prietenii mei.
Adică atâta timp am dat o groaza de bani pe lecțiile tale ca acum să spui că tu vrei să stai cu prietenii tăi?
. . .
Bine, n-ai decât să nu te mai duci! Dar să nu te prind că te răzgândești fiindcă n-am să-ți mai dau niciodată bani pentru lecții de pian!
Eu nu mă mai duc!
Fetiței de fapt îi plăceau lecțiile de pian și chiar s-a răzgândit în timpul liceului și a vrut să le reînceapă cu aceeași profesoară. Dar profesoara n-a mai primit-o la ore după o pauză atât de lungă, iar acum, adult fiind regretă că nu mai știe să cânte la pian. Dacă mama ar fi știut să exploreze motivele reale care o nemulțumeau pe fetită și să ajungă împreună la o soluție, acum, chiar și după 15 ani, toată lumea ar fi fost mulțumită.
Soluția? 5 minute în plus și un dialog de genul celui de mai jos:
Mamă, nu mai vreau să fac lecții de pian!
Înseamnă că ceva în legătură cu aceste lecții te nemulțumește. Ce anume?
Nu îmi place că merg prea mult pe jos până la profesoară acasă și nu îmi place să stau singură cu ea și mi se pare că merg prea des, de două ori pe săptămână. Iar prietenii mei se joacă între ei și mă cheamă și pe mine cu ei, dar eu nu am timp să stau cu ei că sunt la ore sau pe drum.
Aha, înțeleg acum ce te nemulțumește. Eu știu că tu ai vrut să începi aceste lecții fiindcă îți place să cânți la pian și mi-e teamă că dacă renunți acum, ai să regreți mai târziu. Crezi că am putea găsi o soluție astfel încât tu să continui lecțiile, dar să fii mulțumită?
Da, cred că da.
Ok, hai să vedem ce idei avem să rezolvăm această problema! Ce propui?
Să fac lecții o dată la două săptămâni.
Eu notez toate ideile și apoi vedem care se potrivește cel mai bine. Altceva?
Să mă duci tu la ore. Și să fac ore împreună cu alt copil.
Ok. Eu aș mai spune să faci ore o dată pe săptămână, dar să fie cu 30 de minute mai lungi, ca să nu mai pierzi timp pe drum. Și poți să schimbi ora de lecții astfel încât să te pot lua eu cu mașina de la profesoară când mă întorc de la servici. Mai ai și alte idei?
Nu.
Bun, atunci le evaluăm pe cele pe care le avem. Să faci lecții o dată la două săptămâni … de la două ori pe săptămână, mi se pare cam rar și cred că ai să pierzi ritmul.
Ok, atunci le fac o dată pe săptămână, dar am să vorbesc cu profesoara să schimbe ora ca să mă poți lua cu mașina.
Și le faci mai lungi cu 30 de minute?
Da, le pot face chiar cu o oră mai lungi dacă exersez impreună cu o prietenă. Fiindcă așa nu m-aș mai plictisi.
Ok, atunci vorbim cu profesoara să găsească o elevă care își dorește să facă orele cu tine și să schimbe ora de începere.
Ce bine! Acum vreau să fac lecții în continuare! Or să îmi placă și mai mult!
Când veți aplica această metodă cu copiii voștri, vor fi uimiți la început, apoi vor fi încântați, iar voi veți fi plăcut surprinși de bogăția lor de idei și … de dorința lor de cooperare!
Psiholog Mihaela ZAHARIA
Parenting trainer & coach Mind Master
www.parenting.ro
