Revoluția, pe jumătate

Trecutul ne împresoară, revendicându-și mereu dreptul la reexaminare! Un interviu kilometric, foarte consistent și, în bună măsură, revelator, este publicat într-o nouă carte a lui Marian Nazat, „Lumea de azi” (Editura „Rao”). Se confesează pe aproape 70 de pagini un personaj cult, informat, poliglot: controversatul Alex. Mihai Stoenescu. După revelațiile CNSAS, ultimele cărți i le-am ocolit, fapt, la urma urmei, imputabil: Stoenescu este, între altele, laureat al Premiului Academiei Române pentru literatură, a izbutit să-și impună punctul de vedere în evaluarea unor episoade dramatice ale istoriei recente, multă vreme s-a bucurat de un box-office impresionant pe piața cărții – semne că accidentele biografice pot fi (dacă nu chiar trebuie!) lăsate de-o parte și că una-i opera, alta existența terestră a autorului. Ușor de zis, greu de făcut.
Stoenescu este printre primii care și-au recunoscut colaborarea cu Securitatea, drept pentru care, la vremea respectivă, l-am considerat și bărbat, și demn de stimă. Mă surprinde însă că, în interviul din carte, o-ntoarce ca la Ploiești, vorbind despre „cățeii de la CNSAS” care… i-au falsificat documentele, deturnându-le adevăratul sens și că totul n-ar fi decât o răzbunare a lui Iliescu, deranjat de contestările privind revoluția. Reamintesc faptul că, în presa vremii, s-a publicat Nota de constatare a CNSAS din 14 dec. 2009 din care reieșea, documentat și ilustrat cu facsimile, că Mihai Alex Stoenescu a furnizat Securității 43 de note informative „scrise cu pasiune și pricepere”, pentru care a fost plătit, existând chitanțe semnate. Curajos cândva, laș acum – sau invers? Cu atât mai regretabil cu cât interviul amintit îi conturează o imagine de autentic „renascentist”, deplin avizat în tot ce alcătuiește mecanismul politicii dâmbovițene, autorizat cunoscător al dedesubturilor istoriei, bun portretist, datorită căruia figuri de prim-plan ale momentului capătă contururi noi, unele chiar nebănuite.
Un cercetător harnic, ce prețuiește truda pe document, înzestrat cu puțin obișnuită putere de muncă, devorator de biblioteci în mai multe limbi. Numai că, iertat să fiu, nu pot să nu-mi amintesc paradoxala zicere cinică a lui Mao: „este dăunător să citești multe cărți”. Fiindcă interviul adună idei în vrac, fiecare interesantă în felul ei, dar fără linie directoare fermă și logică. Opinii curajoase, demne, cel mai ades contondente, îndreptate către pseudo-eroii „loviturii de stat” din 1989 și către glorii de carton „implementate” dintre profitorii revoluției se învecinează cu încăpățânate cantonări în matca unor afirmații dacă nu total contrazise de revelațiile ultimilor ani, oricum șubrezite, precum și cu concluzionări prea apăsate față de fundamentul lor firav, locul demonstrației științifice luându-l imperativul „dixit!” Realitatea „loviturii de stat”, foarte repede acceptată aproape unanim, primește câteva nuanțări prin împărțirea în două a semnificațiilor răsturnării din decembrie 1989: mai întâi a fost revoluție și abia după aceea lovitură de stat. Teză convenabilă: sunt menajate susceptibilitățile revoluționarilor („puțini am fost, mulți am rămas!”), nu se șterge o pagină dramatică, demnă și curajoasă din istoria României și se lasă loc pentru eventuale operațiuni punitive.
Pentru întâia „felie” vorbește însăși evidența: nici 1.166 de morți în numele libertății și împotriva dictaturii nu ratifică o revoluție? Ce ar mai trebui? Cât privește a doua, lucrurile nu-s chiar așa de limpezi. Reproșul fundamental în temeiul căruia se înfiripă teza loviturii de stat constă în acțiunea (DEX) „unui grup de persoane care preia cu forța puterea într-un stat.” Pretutindeni în lume, toate revoluțiile cu încărcătură politică majoră duse până la capăt au avut același final: cineva a preluat puterea. La noi, eroic, strada și-a făcut datoria, dar nu strada putea conduce pe mai departe țara. Cu astfel de viziune lăsăm istoria făr-de revoluții, toate catalogându-le ca lovituri de stat!
Implicarea Armatei, văzută de Stoenescu drept factor determinant („lovitura militară dată de gen. Stănculescu și de ceilalți la 22 dec. ora 10 și 7 minute”) este cât se poate de șubredă, fiindcă nu Armata a inițiat și slujit revoluția (dimpotrivă chiar!), nu o juntă militară a preluat puterea, ci taman… „ceilalți”. Iar definițiile extinse ale loviturii de stat, citite punct cu punct, nu par deloc a se potrivi cu realitate acelui sângeros decembrie românesc. Să vedem cum o va prezenta Alex Stoenescu în cartea la care anunță că lucrează acum și care va număra circa 2.000 de pagini: „Istoriografia română post-totalitară”. Pe asta o voi citi: chiar cu destule idei fixe, Stoenescu rămâne un autor stimabil.