Ultimul sondaj global al organizației Transparency International arată –din nou- că după ce am fost cea mai coruptă țară candidată la UE am reușit să devenim cel mai corupt stat membru. Nici o noutate, s-ar putea spune, era greu să se schimbe lucrurile de la an la an, chiar atunci când o politică dă roade, rezultatele nu se văd imediat. Problema e însă că acest clasament apare în același timp cu cea mai feroce campanie anticorupție din ultimii ani și că riscăm ca și începutul nostru de redresare să fie pierdut dacă guvernul continuă să facă presiuni asupra procuraturii și, eventual, convinge o majoritate parlamentară să taie avântul DNA.
Dar mai întâi, cum stăm de fapt cu corupția? Ne putem da seama? Răspunsul nu e atât de simplu de dat. În ultimii ani corupția mică a scăzut datorită măsurilor de transparentizare a activității autorităților publice. Funcționarii și polițiștii iau mai puțin mită decât luau. Unde a rămas corupție „mică”, la nivelul judecătorilor, medicilor, profesorilor, problema e adesea una de reformă eșuată, ca la sistemul sanitar, care pur și simplu nu reușește să facă ca banii colectați pentru sănătate să ajungă la cadrele sanitare (că e așa comod să lași publicul să mai plătească o dată prin cadouri și din banii de taxe să iei mașini de lux Caselor de Asigurări). La judecători, problema este aceea a solidarității lor de castă, cu CSM-ul care ar trebui să îi controleze având el însuși membri care s-au ilustrat prin telefoane de intervenție și altele. În aceste sectoare nu politica anticorupție poate face ordine, ci doar schimbarea felului de lucru actual, o nouă reformă: asigurările la medicină, controlul la instanțe, etc. Poliția e mai puțin coruptă, nu pentru că au devenit ei brusc mai morali, ci pentru că unele măsuri mai inteligente, de exemplu faptul că nu au mai avut dreptul să colecteze amenzi direct, au funcționat. Numerele verzi introduse pentru a raporta mica corupție funcționează, se primesc mii de apeluri.
Dacă la nivelul corupției mici stăm astfel, la nivelul celei mari, cea cu care, împinși de Uniunea Europeană am început lupta acum doi ani sub patronajul ministrului Macovei, stăm foarte prost. După un an bun, 2005, a început o deteriorare masivă. Nu numai că din cauza acestei lupte s-a ajuns la destrămarea Alianței DA, dar legi trecute la cererea UE în 2004 și 2005 sunt azi zilnic schimbate, ca să fie făcute mai permisive, sau nu sunt aplicate deloc. În categoria aceasta intră legea achizițiilor publice, denunțată recent de premier, după ce acum un se lăuda cu ea, Agenția Națională de Integritate, redusă la un fel de avorton încă dinainte de a începe să controleze averile politicienilor, legea finanțării partidelor politice, din care părțile cele mai importante se amână. Legislația „specială”, adică cea în favoarea unor firme, grupuri sau persoane, înflorește din nou. Se dau legi ca unele companii să fie exceptate de la legea generală (de exemplu la faliment), tot așa cum sub PSD se dădeau legi ca unii să fie exceptați de la plata datoriilor la buget. Morala: unii sunt întotdeauna șmecheri și alții totdeauna fraieri, și îți dai seama dacă un guvern e corupt sau curat urmărind dacă legea e aceeași pentru toată lumea.
Vestea bună este însă că avem pentru prima dată o schiță de justiție independentă, care se luptă contra acestei situații. DNA e responsabil de căderea a doi viceprimminiștri (Copos si Marko), de investigare a mai multor miniștri (ultimii doi sunt liberali, Chiuariu și Păcuraru), și a unui considerabil număr de foști miniștri (Năstase, Mitrea, etc). Ce ar putea face mai mult o asemenea agenție ca să își dovedească independența decât să ancheteze și puterea și opoziția? Dușmanii DNA susțin că e un instrument politic în mâna lui Băsescu. Fals: săptămâna trecută l-au trimis în judecată pe finul lui, primarul Aradului, pentru o tranzacție cu terenuri.
Cazul ministrului Chiuariu este cel mai grav. Procurorul șef al DNA, Daniel Morar, a declarat public că ministrul justiției, Tudor Chiuariu, i-ar fi cerut, în timpul unei discuții telefonice în luna mai, ca procurorii anticorupție să nu „iasă cu dosare în luna aceasta“. Șefa Direcției de avizare acte normative din Ministerul Justiției, Alina Vrabie, a demisionat, în luna aprilie, după ce ministrul justiției Tudor Chiuariu a făcut presiuni asupra ei să avizeze HG nr. 377/2007, prin care s-a transferat Poștei Române un imobil din Calea Victoriei și terenul aferent, aflate în proprietatea statului. În acest caz, DNA a cerut în septembrie 2007 aviz pentru începerea urmăririi penale a ministrului justiției, Tudor Chiuariu și a fostului ministru al comunicațiilor, Zsolt Nagy pentru abuz în serviciu contra intereselor publice. Bineînțeles că o mare afacere se pregătea cu terenul astfel scos –și subevaluat- de sub pălăria statului. D. Chiuariu, care din păcate suferă de totală iresponsabilitate, ca să se apere a trecut la o ofensivă care riscă să ne readucă pe vremea clauzei de salvagardare în justiție. El cere Parlamentului să poată înlocui procurorii șefi (prerogativă a șefului statului). În același timp face dezvăluiri ilegale din dosare de anchetă în curs, luând partea anchetaților și face presiuni publice la toate nivelele. Cum însă capul nu îl duce, citează numai prostii neverificate (clasic va rămâne exemplul cu auditul Freedom House, denunțat de el ca fiind o licitație trucată, pronunțată fără semnătura secretarului de stat Codescu. Or, auditul nu a fost atribuit prin licitație, ci selecție de oferte, nu numai că nimeni nu a pierdut în favoarea FH, ci toți invitații au refuzat să se prezinte fiind timpul prea scurt și banii puțini, iar dl Codescu nu putea semna nimic, că încă nu era numit în M. Justiției, etc, etc).
Cu ministrul Justiției șeful taberei antianticorupție și cu miniștri zilnic anchetați am ajuns, în sfârșit, ca Italia pe vremea campaniei „mani pulite”. Ceea ce se întâmplă nu e de speriat, e, dimpotrivă, foarte pozitiv. Justiția va face dreptate celor acuzați pe nedrept, dacă e cazul, dar noi trebuie până atunci să apărăm dreptul procurorilor noștri de a dovedi că legea e aceeași pentru oamenii de rând, și pentru miniștri. Asistăm la o revoluție, să sperăm că ea va triumfa.
