În București, zăpada albă, pură, neîntinată ține cam două zile. Rochia de mireasă a cerului se mototolește apoi, se îngrașă cu uleiuri și gudron la tivuri, se înnegrește pe piept ca o salopetă de miner. Pe Magheru, grație avântului sărbătoresc al primăriei, atârnă din loc în loc construcții grafice, mai mult sau mai puțin inspirate, cu beculețe multicolore. Întregul bulevard central al Capitalei capătă astfel aspectul unui pom de Crăciun sau de Anul Nou împodobit sărbătorește și stând culcat, de parcă l-a tăiat un forestier cu drujba, cu trunchiul gros în Piața Unirii și vârful în Piața Victoriei. Privind de pe trotuar, din fața librăriei Sadoveanu, în sus, ai imaginea feeric îmbătătoare a policandrelor strălucitoare. Te poți imagina într-un salon vienez și, dacă n-ai fi perturbat de multitudinea de automobile nervoase, te-ai putea închipui chiar la concertul simfonic de sfârșit de an din capitala țării unde noi ne-am făcut remarcați halindu-i (cuvântul este adecvat respectivei practici) lebedele. Privind însă în jos, pentru a vedea pe unde calci, pentru a evita un derapaj pe gheață, ai imaginea desăvârșitei mizerii, oglindă a unui oraș cariat de poluare, de indolența celor care-și aruncă pe jos nu doar chiștocul, ci și încărcătura nasului sau gâtlejului. Ninsoarea de acum două zile, tăvălită și maculată nemilos, a devenit, pe trotuare, morman de funingine și gunoi menajer. Ai astfel bucuria plimbării pe o potecă străjuită deopotrivă de rai și iad.
Știrile mediei televizate, cel mai la îndemână de accesat, ilustrate cu grafice și beneficiind de analiști calificați, îți bagă – cum zicea Bulă într-un banc vechi – mortul în casă. Și te ducem, plânge lumea dintr-un convoi mortuar care tocmai trecea pe stradă, în loc întunecat și răcoros. Închide repede fereastra tată, că ăștia ne bagă mortul în casă, își atenționează Bulă părintele. Cum ne bagă Guvernul Boc mortul în casă? Se vorbește, în termeni alarmați, de creșterea prețurilor, dependentă în mare măsură de creșterea accizelor la una, la alta. Carburanții, de pildă, care sunt deja mai scumpi decât în țări care n-au strop de petrol (noi mai avem încă, mai aveam mai exact spus, pentru că l-am dat pe de-a moaca austriecilor) se vor scumpi iar. Vom fi, dacă nu suntem deja, țara cu cel mai scump litru de benzină din Europa. Și când benzina e scumpă, scumpe sunt toate. Nu doar carnea, laptele, mălaiul, ci și florile din florărie. Se scumpesc vorbirea din televizor și chiar vorbirea în gând. Concomitent, rostește amar un comentator, nu putem să nu remarcăm (și pune pe masă niște grafice) că suntem campionii europeni ai scăderii salariilor, pensiilor, veniturilor în general ale muritorilor de rând. Muritorii de ne-rând, adică cei aleși, cei de la masa împărțirii bucatelor, chiar puține cum se arată ele, au grijă să-și taie porția leului, iar regele junglei e mereu nesătul. Vrea tot, înghite tot, acaparează tot. Ce mai contează, într-o viață de junglă, pierderea colaterală a câte unui individ slab de înger sau tare de înger care se aruncă de la câte un balcon (inclusiv balconul Parlamentului) sau își pune ștreangul de gât! Fleacuri! Tipi ciuruiți. Din sistem va ieși, calculează rece premierul, în anul 2011, unul din șapte pensionari. Adică aproape un milion de călători spre groapă. Frumoasă despovărare de blestemul pensiilor, singura acțiune neprofitabilă a administratorului guvernamental pentru că nu aduce comisioane și nu varsă bani electorali acolo unde trebuie. Calculul premierului e corect având în vedere că media de vârstă la bărbați, în România, e de 66 de ani, iar vârsta de pensionare e de 65 de ani. Pentru o asemenea medie, înseamnă că la unul care are noroc să trăiască 76 de ani corespunde altul care are ghinionul s-o ia pe drumul ”ieșirii din sistem” la 56 de ani, înainte să-l apuce. Calcule corecte și, de ce nu, luminoase, dând optimism și încredere în viitor. Ei, nu oricui, firește! Doar celor de la putere, că doar ei sunt trecutul, prezentul și viitorul, spaima, din ce în ce mai mare, și speranța, din ce în ce mai chircită, a românului. La mulți ani!
