Revelația insubordonării

Marx spunea că omenirea se desparte de trecutul ei râzând. Adevărat, dar cu râs amar. Doar astfel de zâmbete stârnește orice incursiune în istoria vieții scriitoricești moldave din vremea „obsedantului deceniu”, cu inevitabilele prelungiri proletcultiste și-n deceniile următoare. Cum am fost implicat vreme de 18 ani (1971-1989) în conducerea Asociației Scriitorilor din Iași (adică, din toate județele Moldovei), s-au rătăcit între chintalele de hârțoage vechi, pe care încerc să le ordonez în vederea depunerii la Arhivele Naționale, sumedenie de bruioane, copii ale unor adrese și referate, scrisori, articole decupate din gazete ș.m.a., ce pot depune surprinzătoare contramărturie la acuza de paseism provincial și subordonare tăcută a scriitorimii ieșene tăvălugului de „sarcini” și „prețioase indicații” rostogolit fără încetare din spre capitala României către capitala culturală a Moldovei.
„Iașul literar”, revistă din inerție considerată etalon al supușeniei subordonate, apare, din parcurgerea documentelor, cu o imagine în bună măsură opusă. A încercat s-o semnaleze mai întâi Lucian Dumbravă, care a avut răbdarea să parcurgă filă cu filă arhiva Asociației din anii 1949-1959. Atâta cât a mai rămas, fiindcă, la revoluțiune, confrați înfierbântați au răvășit-o, în căutarea documentelor incriminatoare la adresa membrilor supraviețuitori. N-au avut ce găsi, dar nici n-au înapoiat arhivei postata de acte avid și resentimentar cercetate. După cum nici Lucian Dumbravă n-a pus la loc sumedenia de acte luată sub semnătură, așa că acum sunt întregi perioade „albe”, fără nici o atestare scrisă. Dumbravă nu se mai află printre cei vii, fondul cu pricina nu mai poate fi recuperat, iar promisul volum al II-lea din „Ei, care au scris”, pare-se, redactat în primă formă, e de negăsit. Așa că mai rămân doar amintirile fragmentare și fatal subiective ale celor, foarte puțini, care au traversat parte din evenimentele epocii – numai că nu se întrevăd intenții de a le așterne pe hârtie și a le face publice.
Peste puțină vreme, și această ultimă eventualitate de reconstituire se va neantiza. Puținele documente păstrate oferă, însă, neașteptate revelații, pe care noua generație scriitoricească n-ar trebui să le ignore. Pe bună dreptate se vorbește despre proletcultism în literatura vremii (vreme care, fatalmente, a apăsat destinele tuturor creatorilor din „Frontul ideologic”), dar exemplificările nu trec de textele unui Dan Deșliu, Eugen Frunză & comp. Iată câteva contribuții ieșene din nr. 5-6 al revistei „Iașul Nou” (premergătoare a „Iașului Literar”): N. Țațomir: „Ni-i liberă țara, de-aceea / Vrem liber întregul pământ / Viteazul popor din Coreea / Cu arma-i învață pe-aceia / Ce năruie viața-n pământ”, ori (Andi Andrieș): „Fii vultur tu slovă și sboară departe / Fii iute la sbor ca scânteia / Iar aripa tare prin zări să poarte / Din sufletu-mi limpede această carte / Poporului brav din Coreea” – ș.a.m.d.
Câteva edificatoare titluri din „poemele” tipărite în numerele următoare: „Scrisoarea tractoristului candidat în Sfaturi către tov. Stalin” (Gh. Scripcă), „Ne-om întâlni prin vot” (N.I. Pintilie), „Organizatorul de partid” (Andi Andrieș), „De gardă la UTM” (George Damian), „Dictatura proletară” (G. Lesnea), „În cinstea ta, Republică, dau zor” (G. Sauciuc), „Cântecul Congresului pentru Pace” (Dragoș Vicol), „La casa lui Ilie Pintilie”, „Cuvântul Partidului”, (Sandu Faur), „Cântec pentru Pace” (Mihail Codreanu) ș.m.a. Astfel de creații ar dovedi că „S-a produs o cotitură în ceea ce privește politica (?) față de activitatea literară a provinciei. Ce era în trecut viața literară a provinciei? O apă tulbure în care pescuiau tot felul de indivizi dubioși plătiți de oficialitatea burghezo-moșierească să otrăvească mințile cititorilor.” Curat limpezire a „tulburilor ape”!
Sigur că astăzi este simplu să ironizăm ori să rămânem barem uimiți în fața preschimbării poeziei în lozincă abil/inabil versificată, precum și în fața implicării unor autori altfel onorabili (Otilia Cazimir, Mihail Codreanu) într-o astfel de adevărată ofensare a însăși ideii de literatură, dar prea puține se știu despre adevărata teroare exercitată de tot soiul de„îndrumători”, începând cu reprezentanți ai conducerii Uniunii Scriitorilor, cu forurile locale de partid, cu gazetele regionale și centrale. Orice „analiză” critică a „Scânteii” se lăsa cu „măsuri organizatorice”. Cine cârtea în front era amenințat nu numai cu „eliberarea din funcție” ori cu interzicerea semnăturii, ci și cu măsurile punitive obișnuite atunci – pușcăria. Fiecare apariție a revistei era urmată de terifiante ședințe kilometrice, unde se înfiera „absența spiritului partinic”, „evazionismul”, „apolitismul”, „atemporalitatea”, uneori la modul absolut ridicol.
Labiș, de pildă, a fost sever mustrat pentru că în poezia „Tu!” vorbește despre un „soare apune”. Gravă eroare ideologică, atâta vreme cât soarele era simbolul electoral al PCR! Numărul 5 al revistei „Iașul literar” (în sumarul căruia aflăm și poezii ale învățătoarei din Ițcani Maria Iacoban) a fost retras cu tam-tam de pe piață și cu drastice măsuri punitive. Ei bine, într-o astfel de irespirabilă atmosferă, „pașnica” revistă ieșeană a cutezat impresionant de curajoase ieșiri polemice, complet ignorate azi. La care vom face referire în viitoarea rubrică.