Revelația divină numește Biserica: „Mamă”

Biserica Ortodoxă este cu adevărat Mama noastră, pentru că ea a rămas de-a lungul veacurilor desăvîrșit credincioasă Mirelui ei – Iisus Hristos. Credincioșia față de Mire este condiția fundamentală atît pentru păstrarea numelui ei de „mireasă”, cît și pentru înfierea noastră harică de Tatăl prin Iisus Hristos în Duhul Sfînt. Sfințenia ei e chezășia vocației și împlinirii noastre. Sfîntul Apostol Pavel aduce mărturie în acest sens: „vă rîvnesc pe voi cu rîvna lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfățișez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Corinteni 11, 2). Neprihănirea este calitatea esențială a ”Miresei”; iar necredincioșia ei față de Hristos, căderile, erorile Bisericii în istorie devin, precum se știe, o tragedie pentru ea, pentru fiii ei, pentru umanitate și duc spre cea mai gravă criză spirituală, slăbind deodată – conștiința paternității noastre divine prin Hristos, a maternității duhovnicești a Bisericii și a fraternității umane în general.
Noi credem și mărturisim că Sfînta Biserică Ortodoxă a rămas neclintită în această credincioșie divină, precum spune Apostolul, că: „stîlp și temelie a adevărului” (I Tim 3,15). Ea a păstrat în numele ei de „ortodoxă” – „dreapta credință”, semnul văzut și mereu mărturisitor al însușirii în plinătate a adevărului revelat, fără a-l știrbi în vreun fel; nici n-a adăugat, nici n-a scăzut nimic din darul și lumina Revelației dumnezeiești, iar conștiința unei reale înfieri divine ne-o dă numai această încredințare.
Se cuvine spus că a deveni “fiu al lui Dumnezeu după har” este pentru om darul divin suprem. Comunicînd cu omul “de la persoană la persoană”, Dumnezeu S-a descoperit din adîncul de taină, dintru început ca Tată. De aceea numele și titlul prin care Fiul lui Dumnezeu devenit om ne-a învățat să-L invocăm în rugăciunea supremă este “Tatăl nostru”. Și, călăuziți în cercetarea lor de Duhul Adevărului, istorici ai religiilor consacrați (spre exemplu Mircea Eliade) constată și afirmă că dintru început “rugăciunea cea mai răspîndită a omului din totdeauna se adresează Părintelui din ceruri”.
Vocația umană la acest mod unic de relație cu Dumnezeu se întemeiază pe o mărturie fundamentală a Sfintei Scripturi. În însuși actul creator originar, omul a fost conceput ca făptură menită înfierii divine. Faptul este afirmat în mod hotarît în Revelație. În acest sens, Dumnezeu a zis: “Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” (Fac.1, 26). Precum se cunoaște, Sfîntul Vasile cel Mare tîlcuiește acest cuvînt întrebînd și răspunzînd: „Cui îi spune Dumnezeu: «după Chipul Nostru»? Cui altcuiva decît Celui Care este strălucirea slavei și chipul Ipostasului, Care este Chipul Dumnezeului Celui nevăzut. Deci propriei Sale Icoane vii, Celui Care a spus: Eu cu Tatăl Una sîntem! ”.
Ipostasul al doilea al Sfintei Treimi e deodată: Fiul, Chipul și Cuvîntul Părintelui ceresc. Și, același Vasile cel Mare tîlcuiește în acest sens: “Prin puterea iluminatoare a Duhului Sfînt, ochii noștri se îndreaptă către frumusețea Chipului Dumnezeului Celui nevăzut – adică Fiul – și prin El se înalță la spectacolul răpitor al Arhetipului – adică la Tatăl. De aceea a și spus Mîntuitorul: “Nimeni nu vine la Tatăl Meu decît prin Mine” (Ioan 14, 6). Ni se dezvăluie în acest text și viziunea și calea înfierii noastre divine.
Și, de observat, în consens cu această hotărîre, în actul creator Dumnezeu a luat mai întîi “țărînă din pămînt” și zidind, modelînd pe om, după aceea “a suflat în fața lui suflare de viață, și s-a făcut Adam suflet viu” (Fac. 2,7; I Cor.15,45). Or, la fel, într-o a doua naștere a noastră, Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu întrupat, răstignit și înviat – intrînd la ucenici, rostește: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, și Eu vă trimit pe voi…”. Sufla apoi asupra lor și le zice: “Luați Duh Sfînt…” (Ioan 20, 22). Este a doua confirmare a înfierii divine, în har, pe care Sfîntul Chiril al Ierusalimului o tîlcuiește învățînd: “E a doua oară cînd Dumnezeu suflă asupra oamenilor, pentru că suflarea cea dintîi a fost întunecată de păcatele de bunăvoie”.
Această suflare divină de viață, în cea dintîi ca zidire „originară” în Adam, iar în cea de-a doua ca înnoire, ca “naștere din nou” a omului, reprezintă harul divin necreat, insuflat de Același Care a suflat la început harul dumnezeiesc și îndumnezeitor. Har împărtășit odată cu crearea sufletului ca vas al “harului propriu Ființei dumnezeiești”, precum adînc tîlcuiește Sfîntul Grigorie Palama, zicînd: „A scos iarăși la iveală Chipul, întrucît Cel Ce a suflat (în ziua Învierii) nu e altul decît Cel Ce a suflat la început, și Însuși Acela prin Care s-a dat insuflarea, atunci odată cu sufletul, acum în suflet”. (Pr. Prof. Constantin Galeriu)