Revărsarea binecuvântării prin Izvorul Tămăduirii

Sărbătoarea Maicii Domnului din Vinerea Luminată, închinată unui izvor din preajma Constantinopolului, este doar un nou prilej de a ne aduce aminte de puterea rugăciunii și mijlocirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru neamul omenesc, pentru cei care suferă și au nevoie de alinare și mângâiere. Canonul Maicii Domnului este citit atât în această zi, dar și cu orice ocazie în care se face Sfințirea apei, vindecătoare pentru sufletele și trupurile celor care o primesc cu credință.
În convorbirea cu femeia samarineancă, Mântuitorul Hristos spune că El îi poate da omului o apă cu totul specială: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică” (Ioan 4, 14). Această apă vie, care este harul Duhului Sfânt, a fost întotdeauna privită de creștini ca venind prin Maica Domnului, cea care L-a născut pe Mântuitorul. Astfel, Izvorul Vieții este Mântuitorul, Care vine în lume prin Maica Domnului și dă posibilitatea tuturor oamenilor să soarbă din apa cea vie, spre viața veșnică. Oamenii, asemenea femeii samarinence – care nu a înțeles la început despre ce e vorba -, ar vrea o altfel de apă, una care să nu-i mai facă să alerge spre fântâna din depărtare, să nu se mai zbuciume pentru apa sau pâinea cea de toate zilele.
Izvorul tămăduitor care s-a aflat nu departe de zidurile Constantinopolului și deasupra căruia împăratul Justinian a zidit în secolul al VI-lea o frumoasă mănăstire a devenit un simbol al puterii vindecătoare prin mijlocirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Mulțimea vindecărilor care au fost puse pe seama apei izvorului a condus, cu timpul, la dezvoltarea unei cinstiri deosebite pentru acesta, dar și la apariția chipului iconografic al Maicii Domnului „Izvorul Tămăduirii”, sau „Izvorul cel de viață dătător” cum se numește icoana în limbile greacă și slavonă. Românii au tradus expresia într-un mod mai utilitarist, gândindu-se mai mult la folosul trupesc, dar fără să uite nici de tămăduirea sufletească, implicită, care necesită explicații catehetice.
Denumirea „Izvorul cel de viață dătător” era folosită deja în secolul al IX-lea de către Sfântul Cuvios Iosif Imnograful, cu referire la Maica Domnului. Mai târziu, când această denumire a fost dată definitiv și mănăstirii din apropierea Constantinopolului, unde se află izvorul vindecător, a apărut și icoana Maicii Domnului care poartă același nume. În mediile grecești postbizantine această icoană a devenit foarte populară și de aceea multe biserici și mănăstiri poartă acest hram. Desigur, denumirea și popularitatea Izvorului Tămăduirii au trecut și la celelalte popoare ortodoxe.
În epoca împăratului bizantin Justinian, localitatea în care se afla Izvorul Tămăduirii era privită ca o suburbie a Constantinopolului. Biserica mănăstirii a fost restaurată în mai multe rânduri. Astfel, împărăteasa Irina a restaurat biserica după cutremurul din 790, mai ales pentru că fusese vindecată de o boală care se manifesta prin curgerea sângelui. Ulterior, împărăteasa a oferit multe daruri mănăstirii, inclusiv mozaicurile care o reprezintă pe ea și pe fiul ei, Constantin al VI-lea. În vremea împăratului Vasile I, bulgarii țarului Simeon au dat foc bisericii, dar aceasta a fost restaurată rapid, pentru că în 927 acolo a avut loc cununia țarului bulgar Petru cu nepoata împăratului bizantin Roman Lecapenul, Maria. Scriitorul bizantin Mihail Pselos a avut la dispoziția sa, prin ordin imperial, veniturile mănăstirii unde a și fost înmormântat.
Încă din Evul Mediu, cu apa de la Izvorul Tămăduirii se săvârșeau multe vindecări miraculoase. Cele mai vechi izvoare despre acestea sunt din veacul al X-lea (o descriere anonimă a 47 de minuni) și de la începutul veacului al XI-lea. Nichifor Calist scrie, la rândul său, o listă de 63 de minuni, dintre care 15 au fost în timpul vieții sale. Avem descrieri ale vindecărilor și din secolul al XVII-lea. O legendă din timpul asediului Constantinopolului din anul 1453 vorbește despre un monah care frigea pește și se îndoia că turcii vor lua cetatea imperială, spunând că va crede doar dacă peștii vor sări de pe cărbuni în apă. De acolo avem cei trei pești pe unele reprezentări ale icoanei Izvorului Tămăduirii, mai ales că denumirea turcă a locului este legată de peștii care se găseau în lacul de lângă mănăstire.
În Mănăstirea Izvorului Tămăduirii era cinstită în mod deosebit sărbătoarea Înălțării Domnului, la care asista de obicei însuși împăratul bizantin. De asemenea, ținere deosebită aveau acolo praznicul ce amintea de minunea din Cana Galileii (8 ianuarie), ziua resfințirii bisericii (9 iulie), o minune din timpul împăratului Leon I (16 august). Însă cea mai mare sărbătoare, care s-a răspândit în întreaga Ortodoxie, este aceea din Vinerea Luminată, când se cântă slujba alcătuită de Nichifor Calist.
În această zi, cărțile de cult prevăd Canonul lui Nichifor, urmat de Sfințirea apei, din care creștinii cu credință în Mântuitorul beau apa cea vie, care a venit în lume prin intermediul Maicii Domnului.
(Ziarul Lumina)