Retrocedări?

Acum 45 de ani, în mai 1971, apărea la „Junimea” ieșeană o carte de mare excepție: „Cronica de la Arbore” de Toader Hrib. De la trecerea autorului în neființă se împlinește un sfert de veac. Lumea l-a uitat pe Moș Toader, ctitorul unui muzeu unic în ruralul românesc și autor al unei „cronici” bucovinene de copleșitoare sinceritate, originalitate, simplitate și bună cuviință, pilduitoare lecție privind modul în care satul bucovinean își înțelege locul și rolul în „mersul istoriei” neamului. Cartea, tipărită în două ediții, a rămas pe rafturile bibliotecilor (tot e ceva!), fără a se mai materializa proiectul traducerii în alte limbi, iar din Muzeu s-a ales praful și pulberea. Trecute sau nu în scriptele Patrimoniului, exponatele au ajuns în posesia moștenitorilor. Care le-au risipit (inclusiv vândut) în cele patru vânturi. Casa, când am văzut-o ultima oară, părea lăcaș de stafii. Nepoata, Stela Cotleț, a dat vina pe vecini (o ciudată intabulare aduce terenul în proprietatea nu știu cui…), dar și pe autorități: „Eu nu mă mai ocup de această casă și nici n-o mai deschid. Decât s-o deschid în Arbore, mai bine o mut în altă parte, dar în acel loc nu mă mai întorc.” Asta e: nimic de făcut, legea îi dă dreptul.
Prin 2007, am cunoscut un tânăr arborean, înrudit de departe cu Moș Toader, pasionat de istorie și dornic să readucă la viață Muzeul („pun la bătaie toate resursele mele și ale familiei mele: este ceva la care țin extrem de mult”). Bineînțeles că nu s-a aflat o cale legală, iar moștenitorii, cum era de așteptat, s-au opus… Dar față de cât patrimoniu s-a pierdut în țara noastră, episodul de la Arbore e-o măruntă picătură într-un tulbure ocean. Și nu putem imputa risipirea inventarului unor țărani ce au moștenit mica avere a ultimului cronicar moldav, dar nu și prețuirea lui pentru istoria vetrei strămoșești. La urma urmei, nu-i decât o „rușinică” față de marea rușine a înstrăinării suspecte de neprețuite valori naționale.
Onorabilă în intenție, aplicarea principiului „restitutio in integrum” a adus la față de cortină indivizi ce se doreau mai catolici decât Papa și mai anticomuniști decât Hitler, mânați de isterica grabă românească a înregistrării în trendul momentului. În toate celelalte țări fost comuniste s-a acționat cu înțelepciune și fără patimă revanșardă, întotdeauna cu gândul la prezervarea tezaurului național, trudnic constituit și lesne de cadorisit atât celor îndreptățiți, cât și escrocilor fără frontiere. În Ungaria nu s-a retrocedat și nu se retrocedează nimic în natură, iar despăgubirile au fost plafonate: maximum 50.000 de euro pentru locuințe și 250.000 de euro pentru întreprinderi. Atât și nimic mai mult! În Polonia nu a fost votată nici până azi o lege a retrocedărilor. În Bulgaria se restituie imobile numai cetățenilor bulgari, cu domiciliul în Bulgaria, și doar dacă-s nelocuite. Noi am dat plocon castelul de la Arcuș, unde a funcționat decenii în șir Centrul de cultură Covasna, unor bănuiți moștenitori din … Africa de Sud, pe care nu i-a văzut nimeni, și-n temeiul dubiosului certificat de moștenitor emis de un notar ulterior condamnat pentru diverse alte escrocherii. Castelul Goga de la Ciucea, donat cu acte în regulă statului român (care a îndeplinit strict condițiile donației) ajunge în posesia unor strănepoți de frate ai soției poetului, proprietari acum și ai mormintelor lui Octavian și Veturia Goga!
Muzeul Țării Crișurilor din Oradea s-a retrocedat și el aiurea, fiindcă n-a fost niciodată confiscat de stat, ci donat în toată regula, cu act notarial. A fost dat pe daiboj Palatul Culturii din Sighetu Marmației, construit prin chetă publică în 1907. Muzeul etnografic și Muzeul de artă din Brașov s-au închis în așteptarea deciziei noilor proprietari. Muzeul Brukenthal de la Sibiu, cu întreg fabulosul său patrimoniu, se spune că ar fi fost cedat ca urmare a unui troc preelectoral. Muzeul Farmaciei, retrocedat, a fost imediat vândut cu 800.000 de euro; spre închiriere sau vânzare este oferit și Muzeul teatrului din Iași (în anul în care se împlinesc 200 de ani de teatru românesc!). Muzeul literaturii, de la București, a fost și el evacuat – cum să înțelegem toate astea, câtă vreme este legiferată obligația menținerii aceleiași destinații a obiectivului vreme de 10 ani? Și de ce nu și-a exercitat statul dreptul de preemțiune garantat de art. 17 al Legii 10/2001? Prevalează legea, sau tocmeala?
110 muzee din 77 de localități au pierdut sau sunt în pericol să-și piardă sediile. Alte 63 de instituții de cultură (biblioteci, filarmonici, centre de cultură) au devenit chiriașe în propriile imobile, ades în baza unor acte contestabile și unor chichițe avocățești, fără ca statul să prezinte nota reparațiilor capitale și investițiilor ulterioare – de multe ori „întâmplându-se” ca reprezentantul actualului proprietar, adică statul, să nu se prezinte la procesul ce hotăra retrocedarea! Ca la noi, la nimenea!
Așa că, vizavi de nesimțirea națională în care s-au decis nu puține retrocedări, dispariția Muzeului Toader Hrib pare că nici nu-i de luat în seamă. Inclusiv de cei care au crezut sincer în sacralitatea unui principiu (restitutio in integrum), spre a-l vedea eșuat în derizoriul mânăriilor de tot felul.