Resuscitare? Doar cu materialul clientului!

Ceva vreme, adică mai bine de două luni, de pe când câștiga Campionatul mondial al Cluburilor, Real Madrid n-a jucat nimic. Victoriile obținute între timp au fost unele bazate mai mult pe blazon, pe tradiție, pe frica adversarului, pe orice altceva în afară de fotbal. De unde la un moment dat conducea cu șapte puncte avans, Real s-a trezit aproape ajunsă în clasament, iar la capătul restanței cu Valencia, pierdută fără drept de apel, se arătau deja semnele dezastrului. Aproape firesc, acesta a continuat, după doar 72 de ore, dar și după ce urmăritoarele disputaseră deja meciurile etapei, Real coborând pe locul 3. Din nou cu două meciuri mai puțin, dar totuși pe locul 3, situație în care meciul în deplasare contra lui Villareal devenise de-a dreptul decisiv. Ilogic de data asta, primele 45 de minute au fost în aceeași notă ca în ultimele două luni, cu o gașcă de jucători apatici, de ziceai că-s români, și care parcă se întâlniseră pentru prima dată în viață pe iarbă. După pauză, tot așa. Ba încă mult mai rău, în sensul că Villareal, văzând și crezând că se poate, a înscris de două ori în 10 minute, ducând scorul la 2-0, situație în care tot omul normal (numai că noi, fanii Real-ului, nu ne încadrăm în categorie!) credea că treaba-i ca și terminată. Era, dacă nu mă înșel, minutul 59. Ei bine, două imagini venite pe ecran una după alta m-au liniștit pe deplin. Prima a fost aceea a lui Zizou, privind spre gazon. Se citea în ea numărul de capete în gură pe care le planifica deja, fiecăruia, după meritele personale la dezastru. Imediat a apărut în imagine Ronaldo. Cred că-i citise și el privirea lui Zidane, moment în care presupun că s-a răsculat ceva în el. Și în ceilalți, evident. Fiindcă exact din acel moment am reînceput să văd fotbal la echipa care-l uitase complet aproape un trimestru. A fost momentul resuscitării depline, și nu mai am nici o îndoială că primele două trofee, cel național și cel european, sunt ca și adjudecate. Unde vreau să ajung? Simplu: la Steaua (sau cum naiba i-o mai zice acum)! Nici ea nu joacă nimic, de mai multă vreme. Și la ea dezastrul a fost vizibil, meci după meci. Dar n-am văzut niciodată vreo privire de-a lui Reghe care să spună (și să calculeze!) măcar ceva din ceea ce spunea a lui Zizou. Dimpotrivă: a lui Reghe rămâne tot limpede și senină, așa cum e și a fiecărui băiat de pe iarbă. Aici, cine și pe cine să resusciteze!? Și, de fapt, de ce?