Mult a mai căutat „lumina tiparului” cartea care, iată, în sfârșit a izbutit să apară! În 2005, proiectasem să constituie numărul 3 al colecției „Arlechin”, pe care o gospodăream la Editura „Junimea”. Numai că, subit, statul a anunțat suspendarea subvențiilor editoriale, așa că am început căutarea altei case de presă interesată în restituiri culturale ieșene. Am crezut c-am aflat-o, numai că, din păcate, managerul avea doar entuziasme, nu și pricepere în afaceri; tocmai când se semnase contractul cu tipografia, editura a dat faliment, așa că au trebuit luate de la capăt toate căutările. Când, în sfârșit, autoarea antologării l-a convins pe Viorel Munteanu, rectorul Universității de arte „George Enescu” de originalitatea și importanța acestei restituiri, cartea intrând, spre finalizare în tipografia școlii superioare de arte… s-au stricat mașinăriile electronice și, până la aducerea din străinătate a pieselor menite să le înlocuiască pe cele avariate, au trecut săptămâni peste săptămâni.
Dar, toate având un sfârșit – de astă dată fericit – am bucuria să răsfoiesc ditamai „cărămida” editorială (aproape 700 de pagini, plus coli de ilustrații, în format mare, „academic”), datorită căreia Teatrul Național din Iași își întregește propria-i istorie: „Semnul cumpenei”, de N. Barbu, antologie, note și indice de nume de Sorina Bălănescu. Vreme de 42 de ani, adică din 1942 și până în 1984 (!) N. Barbu a urmărit producțiile Teatrului Național din Iași, scriind cronici, portrete, eseuri, interviuri, pe care le-a publicat în „România liberă”, „Cronica”, „Ateneu”, „Iașul literar”, „Tribuna”, „Contemporanul”, „Flacăra Iașului”, gazete relativ accesibile în colecțiile Bibliotecii Universitare. Dar ce te faci cu „Prutul”, „Evenimentul”, „Opinia”, „Lupta Moldovei”, periodice de care au uitat până și foștii lor colaboratori? Profesoara univ. Sorina Bălănescu a avut curajul și, de ce să n-o spun, dârzenia necesară identificării și dezgropării din diferite colecții colbăite și din rafturile Arhivelor Statului a materialelor de presă semnate N. Barbu, astfel reconstituind parte din biografia încă lacunară a Naționalului ieșean, pentru care mai ales anii ’40-’60 au rămas mută pată albă.
Cum am lucrat câțiva ani, la revista „Cronica”, în același birou cu N. Barbu, într-un vizavi încremenit ce a inspirat epigrame lui Lesnea, iar, mai apoi, aveam să-i public volumele „Sine ira” și „Dicționarul actorilor T.N.I.”, am discutat nu odată și despre eventualitatea recuperării vechilor articole, în vederea înmănuncherii lor într-o carte. „Imposibil!” – replica de fiecare dată Barbu, convins că nu-i cu putință regăsirea unor texte de care nici el nu mai avea habar. Sorina Bălănescu a izbutit această autentică performanță, astfel ridicând cortina ce acoperea decenii din existența celui mai vechi teatru românesc. Cartea, prefațată exact și inteligent de Florin Faifer, este structurată în capitolele „În război” (1942), „Din nou acasă” (întoarcerea din refugiu și reluarea activității la sediu, 1945-1948),”Pleiada în vremuri de restriște” (1950-1952), „Revanșa clasicilor” (1954-1960), ”Seniorii la sfârșit de carieră” (1961-1962), „Debutanții” (1963-1969), „Voci tinere în regia românească” (1969-1975), „La vârsta marilor roluri” (1975-1984). Nicăieri nu poate fi găsit un astfel de tezaur de informație teatrală, N. Barbu scriind despre fiecare premieră în parte, începând din 1942 (!) și comentând avizat toate evenimentele teatrale ale epocii.
Se pot emite rezerve în ceea ce privește temeinicia unor judecăți de valoare, așa-numitele „comandamente” ale vremii obligându-l să accepte și reprezentarea unor texte schemtice și îndoielnice, dar cititorul simte imediat ne-aderența cronicarului, care, dacă nu poate respinge deschis, „la față de cortină”, o face indirect, prin ceea ce susține: valoarea autentică, totdeauna tratată în altă „cheie”, nutrită din adeziune spirituală, prețuire și respect. Sigur că această carte s-ar fi cuvenit s-o publice, înainte de oricine, Teatrul Național. Oricum, bine că, în sfârșit, a apărut. Universitatea de arte se cuvine sincer felicitată și, mai ales, profesoara Bălănescu, fiică de actori ai Naționalului și autoare a mai multor cărți cu subiecte din lumea teatrului. Asupra conținutului în sine, voi reveni.
